Alt sfârşit de săptămână

Un alt weekend în care am zâmbit pentru că nu ştiu ce şi cum se petrece în viaţa mea. Alte câteva zile în care am adorat pe acel EL deosebit care-mi monopolizează zilele şi gândurile. E vorba doar de acea amorţeală pasională faţă de o persoană pe care o îndrăgeşti şi pe care ţi-o doreşti în continuare alături de tine. Clipe de discuţii fără finalitate, zâmbete dese şi sincere, aberaţii de tineri în floarea vârstei. Momente copilăreşti cu intenţii mature între dialoguri diverse. Vociferări succinte despre iubire. Dar se pare că aceasta vorbeşte în locul nostru...

So...take this:

Atunci când te întrebi cine eşti...

Ştiu că am o identitate şi o vârstă, dar adesea mă întreb cine sunt cu adevărat şi care este rolul meu în viaţa pe care o duc...Când fac o introspecţie sau privesc retrospectiv mă întreb adesea cum am ajuns să fiu, comparativ cu ce am fost în anii anteriori stării acesteia de confuzie şi nelinişte. Mă văd schimbată, pretenţiile mi-au crescut indiferent de context, dar idealurile mi-au rămas aceleaşi. Mă întreb cine sunt atunci când iubesc, când constat că la vârsta asta nu sunt împlinită pe nici un plan, atunci când sunt tristă sau zâmbesc. Mă regăsesc totuşi atunci când scriu şi paginile sunt victimele lamentărilor mele; în rest sunt propria mea străină, căci nu mă recunosc la cât am devenit de apatică în ultima vreme indiferent de circumstanţe. Sunt rece pentru că nu mai iubesc aşa cum o făceam cândva, sunt complet detaşată de tot ce înseamnă interacţiune socială şi cred că asta precede o uşoară formă de depresie. Acum când am senzaţia că nimic nu îmi reuşeşte, mă întreb cum am ajuns aşa şi când am ajuns să fiu aşa. Trăiesc timpuri paralele şi diferite, mă suspend într-un timp al căutărilor şi un timp în care sunt cu ai mei (părinţi, prieteni, amici) şi trebuie să fiu eu fără să vreau, fără să ştiu... Sunt o colecţie de afinităţi, sunt suma celor pe care îi admir; rămân mereu fascinată şi profund impresionată despre oamenii care mi-au mărginit orizontul la un moment dat. Sunt compusă din cei care îmi lipsesc şi cărora le duc dorul, din albume cu poze şi multe poveşti. Nu ştiu să respir decât prin ceea ce am fost până acum, căci azi nu îmi găsesc nici rostul, nici speranţa şi nici iubirea. O zi ca un mare semn de întrebare în care se risipesc întrebări cum ar fi fost dacă toate s-ar fi petrecut altfel şi într-un alt timp. Nu e o zi pesimistă, ci o zi de neregăsire a propriei fiinţe, un timp al căutării eului interior, o vreme de răgaz pentru suflet şi o stare de cugetare profundă. Vreau un loc undeva, să fie al meu, să fie existenţa mea în toate formele ei posibile. Şi dacă acest mare sentiment ciudat mi s-ar sparge în mii de alte sentimente mărunte, acum aş scrie poveşti despre oameni perfecţi, aş picta mona lise pentru gânditorii contemporani, aş fredona muzica sferelor în note personale bineînţeles, mi-aş cumpăra muze să locuiască la mine şi câte n-aş mai face dacă acum nu m-aş mai întreba cine sunt!

Din suflet

N-am avut niciodată timp pentru “te iubesc-uri” fireşti şi îndreptăţite să existe. Nu! Nu am avut vreme pentru a spune cel mai mare “te iubesc” şi am să dedic acest spaţiu mentorului şi tutorelui meu cu ajutorul căruia azi exist. Te iubesc doar pentru că eşti aşa cum vrei să fi, pentru felul în care mă atenţionezi că nu merg pe stradă ca o domnişoară, ci mereu grabită, cu paşii mari şi deşi. Te iubesc pentru faptul că mă avertizezi când râd zgomotos în public şi când îmi dau seama, mă ruşinez subit, uneori cu contraste faciale. Te ador când adormi la televizor - după o lungă zi de muncă - la emisiunile tale preferate pe teme politice. Atunci când eşti iritant de calm în situaţii tensionate şi aparent abordezi problemele cu indiferenţă. Când te enervezi la volan din cauza unui cocălar de trafic, când ţi se înnoadă şireturile de la pantofi şi te miri cum ai reuşit să faci asta, când te exprimi cu pasiune despre ziua care tocmai s-a terminat. Te iubesc pentru faptul că la orice discuţie ai de spus un banc pe tematica respectivă; pentru dimineţile în care te trezeşti morocănos fiindcă nu ţi-ai împlinit somnul şi abia aştepţi să îţi savurezi cafeaua. Pentru că ai răbdare cu toţi, multă imaginaţie şi bunadispunere. Te ador că eşti constant în sentimente, că spui glume, râzi des şi eşti vesel de cele mai multe ori. Te iubesc pentru tot ce faci şi până şi atunci când sunt nervoasă pe tine, îmi trece repede. Pentru sfaturile pe care mi le dai, pentru felul în care visezi cu ochii deschişi şi crezi că lumea e bună - te apreciez în fiecare zi la fel de mult. Te iubesc când mă contrazici cu toate că uneori ştii că nu ai deloc dreptate; pentru felul în care îmi vorbeşti, pentru faptul că îţi seamăn, pentru că îmi suporţi mofturile şi toanele de femeie dificilă şi uneori frustrată, pentru toate acestea la un loc. Pentru momentele grele în care m-ai sprijinit şi mi-ai fost alături, pentru faptul că ai încredere în mine, pentru discuţiile purtate împreună la un ceai şi la o ţigară, pentru mania ta de a face Sudoku şi rebus seara şi dimineaţa; pentru faptul că eşti un şofer bun, că eşti cărunt şi îţi stă bine, pentru că eşti omul pe care l-am putut întreba orice şi care a ştiut să-mi răspundă întotdeauna, pentru că ştii literatură şi nu numai. Pentru faptul că eşti puternic şi nu te macini din fleacuri, pentru că nu porţi ghiuluri şi nu ai tatuaje din armată, că nu renunţi până nu îţi reuşeşte ceva, pentru că îmi doreşti tot binele din lume. Sunt mândră ca sunt fiica ta şi pentru asta te iubesc tată!

P.S. I love you

Automatisme, fixisme şi tabieturi

Da, a-ţi ghicit! E vorba despre piticii noştri de pe creier, despre modalitatea în care ne place să facem anumite lucruri. Am eu tabieturile şi obişnuinţele mele ca fiecare om normal care are plăceri şi adoră să facă diverse lucruri. Ce fac eu mi se pare firesc, comun şi direct proporţional cu normalitatea unui individ. Dimineaţa când mă trezesc îmi fac cefeaua şi îmi aprind ţigara, pentru început două lucruri complet interdependente. Nu pot să nu asociez ţigara cu cafea şi invers, mai ales dimineaţa. Apoi pornesc PC-ul cu refresh-uri automate (a da refresh imediat dupa punerea în funcţiune a PC-ului – a devenit un tic de-a dreptul), îmi verific mailul (şi răspund prompt celor care necesită urgenţă) şi blogul după care îmi fac patul. Şi uite că ziua a început simplu şi de la sine prin obişnuinţele induse şi de care vrei să fi dependent. Ador curăţenia şi ordinea, însă în unele privinţe prefer să fiu „împrăştiată” fiindcă numai aşa îmi găsesc ce îmi caut. De exemplu, pe masa de lucru prefer să am înşiruite toate ustensilele şi instrumentele (caiete şi agende cu însemnări, pixuri color, hârtii şi tot ce ţine de papetărie) de care am nevoie pentru a-mi desfăşura activitatea, aşezate pe categorii, dar nu puse într-o linie dreaptă ca şi cum s-ar afla la expoziţie. Atunci apar ai mei, care îmi scot ochii că masa stă să pice peste mine cu tot conţinutul ei şi-mi atrag atenţia că sunt dezordonată. Degeaba încerc eu să le explic că asta nu ţine de ordine ci de faptul că aşa îmi găsesc eu lucrurile mai uşor atunci când le caut. În schimb, dacă ar fi cineva să îmi ia la puricat şifonierul, biblioteca sau ce-ştiu-eu altceva ce ţine de ordine, ar constata cât de perfect sunt aşezate şi aliniate ca la marea artă (şi o spun cu modestie). Apoi am momente în care ascult şi fredonez o piesă până mă plictisesc de ea şi alor mei li se pare o obsesie. Poate că au şi puţină dreptate , dar nu îmi periclitează sistemul nervos şi nu degenerează într-o boală. Obsesiile astea pentru o melodie (care la momentul respectiv se mulează stării de spirit) nu pot fi catalogate ca fiind o problemă la nivel psihic. Obsesiile grave – din care eu nu fac parte (gen dependenţa de o persoană) pot genera o boală nervoasă, dar nu astea mărunte şi inofensive... Explică-le asta alor tăi care nu sunt din generaţia ta şi nu au cum să înţeleagă cât de bine te pot dispune nişte versuri! Dacă mă pun să înşir aici tot ce ţine de fixismele, automatismele şi tabieturile mele cu o sinceritate 100%, înseamnă că o să rămân nemăritată pentru totdeauna! :)) Dar cred că cel mai important pas a fost spus deja: fără sinceritate nu se croieşte nici un drum lung şi rezistent. Uneori am chef spontan de a ieşi în parc la o îngheţată cu caramel. Să se respecte ordinea şi curăţenia în măsura posibilităţilor. Încălţămintea de stradă trebuie să rămână la intrare, cu excepţia musafirilor.Scrumiera să fie permanent golită. Detest să rămână chiştocuri (chiar dacă e numai unul singur) până vin de la cumpărături de exemplu. Dacă e să locuiesc în continuare la casă, atunci necesitatea unui câine (nu am preferinţe mari la rasă). Dacă e să mă mut la apartament (după măritiş) atunci orice, dar absolut orice animăluţ mic, simpatic şi curat (pisică, iepuraş de cameră, papagal sau peşti) care să substituie lipsa unui copil până în momentul în care barza va aduce unul. Nu suport să văd toaleta murdară. Din lipsa mea de timp sau în cazuri extreme, prefer să nu rămână vase în chiuvetă de peste noapte până a doua zi. E firesc să fiu ajutată măcar o dată pe lună cu acest lucru. Sau cred că o să-mi iau o maşină pentru veselă. Mai am un fix, acela de a nu se mânca în pat, doar popcorn dacă e vorba de vizionarea unui film de exemplu. Dimineaţa îmi place să îmi beau cafeaua liniştită, fără ştirile de la PRO TV de exemplu. Mai bine un Mircea Badea (dar el e prea tărziu difuzat). Să nu fiu întreruptă în timp ce vorbesc. Cam astea ar fi tabieturile şi fixurile mele. Mie nu mi se par nici multe şi nici grave sau de neacceptat. Precizez aici că aceste „automatisme” le-am deprins în timpul studenţiei când locuiam mai mulţi la grămadă, când ne suportam toanele reciproce. Oameni la comun din toate părţile ţării, fiecare cu piticii lui dar care împărţeam aceleaşi lucruri. Aşa am ajuns să nu mai suport diverse care ţin mai ales de igienă şi intimitate. E pur şi simplu inadmisibil să convieţuieşti invers celor menţionate de mine mai sus: adică cu WC murdar, vase murdare uitate în chiuvetă, scrumiere cu vârf etc.

Cu vara în suflet

E vară în anotimp şi în suflet. E vară în mine cât încă mai pot să mă exprim aici fără menajamente şi reţineri. O libertate a firii şi a descărcării. Un loc fictiv unde ochii albaştrii privesc fără critici majore. Spaţiul ăsta de aici e Big Brother-ul meu, e locul unde frustrările nu sunt analizate atât de tranşant precum în viaţa “reală”. Îmi pensez cu delicateţe defectele care o să revină până la adânci bătrâneţi şi am să le tot şlefuiesc până într-o zi în care unele dintre ele vor deveni calităţi. Am învăţat să cedez în situaţii contradictorii tocmai pentru a aplana un conflict sau o dispută ce poate genera în supărări sau despărţiri. Deci, mi-am redus gradul de încăpăţânare dar asta nu înseamnă că pot să accept o premisă sau o ipoteză cu care efectiv nu pot fi de acord. Am să-mi expun în continuare părerile şi convingerile cu privire la diverse discuţii dar am să renunţ când constat că nu ajung la nici un consens. Apoi am reuşit să nu mai demonstrez lumii cât sunt de idealistă şi cât îmi place să fiu de perfecţionistă în tot ceea ce fac. Pentru a nu fi percepută ca o utopie pe de-a-ntregul, prefer să “ascund” anumite idealuri care oricum îmi vor fi pe viaţă. E vară în sufletul meu pentru că lucrurile pe care le fac sunt pline de dragoste. Mă implic cu pasiune în tot ceea ce săvârşesc şi nu îmi pare rău pentru nici o decizie luată, chiar dacă uneori a fost puţin pripită. Încercările eşuate sau puţin stângace nu ar trebui percepute ca nişte regrete ci ca pe nişte experienţe din care am avut ce învăţa. E atât de uşor să trăieşti ştiind că ai încercat tot ce e mai bun pentru tine şi tot ce consideri că te poate face mai fericit în anumite momente. Oricum, euforiile se consumă repede, tocmai pentru asta trebuie să profităm de ele. Starea de îndrăgosteală cu fluturaşi în stomac, senzaţia de satisfacţie şi împlinire când îţi reuşeşte un plan, mulţumirea de a fi tu însuţi în orice situaţie şi orice context pentru a nu apela la măşti ce au menirea de a te ridica în ochii unor superiori sau şefi sunt cele mai bune atribute care ne pot completa în fiecare zi. Tăria de a rămâne puternic în faţa obstacolelor incomensurabile. Forţa de a rămâne adesea indiferent când vine vorba de un plan eşuat, de o dezamăgire în dragoste. Ce bine te simţi când vara locuieşte la tine şi face parte din calendarul tău unde ocupă doişpe luni din doişpe. Mereu cu căldura în suflet, cu soarele-n priviri şi cu ploaia caldă care spală nisipul de gânduri mohorâte.

Adrenalină la superlativ

Azi prefer să fiu propriul meu defect, acela de a fi eu în toate împrejurările. Îmi cunosc, accept şi chiar încurajez defectele care mă alcătuiesc – de a spune exact ce simt şi verde-n faţă tuturor - absolut tot ce mă taie capul. A fi atât de sincer şi direct, uneori nu e tocmai indicat, însă nu am acum timp să-mi inhib pornirile vulcanice de a mă exprima în voie. Mocnesc (preţ de câteva secunde) ca un muc de ţigară pentru a accentua ultimele refulări. Îmi trepidează sufletul de la atâtea stări contradictorii, de la unele sentimente ciudate la altele nobile. Dacă aş lucra la o firmă de salubritate, eu aş fi femeia de serviciu care îmi spală sufletul de încordările acumulate şi apoi mi-aş lustrui aşteptările prea măreţe pe care le am de la cei cu care interacţionez. E atât de plăcut să-mi ung sufletul cu toate soluţiile şi alifiile posibile pentru orice tresărire interioară. Vreau o schimbare majoră şi o caut în mine numai că nu reuşesc să o găsesc. Nu am facut suficientă curăţenie şi nu mi-am scos de la naftalina hainele prea groase care mă acoperă. Mă duc acum la amanet să-mi las încrederea – că toate se vor aşeza pe un făgaş normal în viitorul apropiat. Între timp m-am întalnit cu Liberul Arbitru şi mi-a cerut un preţ pe care acum nu pot să-l plătesc. E prea scump domle’ să-ţi laşi speranţele la amanet atâta vreme cât nu eşti sigur pentru cât timp vrei să fie împrumutate. În contract nu era stipulată o clauză temporală, aşa că am renunţat şi m-am decis să închid uşa după mine când am părăsit instituţia Faith. Feeling-urile mele nu sunt de cumpărat sau de închiriat ca la o videotecă în caz că unii nu ştiau asta. Îmi sunt fidelă pentru că îmi place să cotrobăi în cărţile de pe rafturile sentimentelor mele profunde. Fiecare roman din mine e scris cu precizie, semnat pe prima pagină şi datat cu exactitate. Răsfoiesc filă cu filă până ajung la deznodământ şi apoi deschid următoarea carte. Mă absorb de energie şi izbucnesc ca un vulcan iar lava mea se prelinge asupra celora pe care reuşesc să îi molipsesc (involuntar) cu binedispunere. Nu ştiu exact ce am azi sau de ce boală sufăr, dar n-am astâmpăr şi îmi vine să fac o mie de lucruri de-o dată. Zâmbesc pe stradă fără un motiv exact şi am impresia că lumea mă crede nebună. Să mă creadă, că doar fericirea mea spontană nu e de explicat sau de înţeles. Nu am nici explicaţii pentru această exaltare ce se revarsă în exterior. Azi n-am făcut nici exces de Cola să am măcar o scuză că energia mi s-ar trage de la suc... N-am consumat nici cafea în mod abuziv sau energizante ca să explic apogeul adrenalinei. Azi sunt vulcanică şi atât!