Încă exist

De când nu ne-am auzit am cotizat la impoxite şi taxe privind bunăstarea, fericirea şi împlinirea personală. Mi-am achitat la timp sentimentele şi revoltele, frustrările şi reuşitele. Dar tot am ajuns la concluzia sumbră că ţara aceasta îţi oferă doar iluzia că visele pot deveni realitate. Cu referire directă la titlu, vă spun că exist chiar dacă nu am cont pe Facebook. Cu aluzie la câţiva prieteni care mi-au spus că "pur şi simplu nu exist" dacă nu am Facebook. Mă gasiţi aici dacă vreţi să ştiţi ce am mai făcut, pe unde am mai fost şi dacă trăiesc evident. Sau varianta cea mai light - telefonul (că acum opţiuni cu minute în neştire sunt în toare reţelele).

Am revenit după o lungă pauză şi m-am decis să scriu ceva numai de dragul prietenilor care mi-au reproşat că nu mai fac act de prezenţă pe acest blog. Nu aş putea spune că am avut parte de schimbări majore sau radicale de la ultima postare ci m-am complăcut în nimicurile cotidine şi în rutina zilnică sub diversele ei forme. N-am să vă mai spun din nou de oameni ipocriţi (plătiţi din banii noştri) care la un ghişeu îţi închid geamul în nas (fiind schimb de tură) vorbind despre mersul la coafor s.a.m.d. Nu o să vă mai amintesc de arhibinecunoscuta birocraţie (tipic românească) şi formalităţile necesare înfiinţării unei firme. Astea le ştiţi şi voi deja şi involuntar la un moment dat vă loviţi de ele. Poate aţi auzit şi că vor sa-l demita pe Băse' din funcţia de preşedinte. Dar să nu intrăm în politică că mă ia cu tensiune.

Mereu trăiesc cu senzaţia că nu mi se întâmplă nimic care să mă scoată din şablonul vieţii mărunte, presărată cu situaţii mult prea banale şi comune oricărui individ. Nici nu ştiu ce s-ar putea petrece ca să schimb macazul şi trenul să pornească din staţia potrivită. Cred că plafonarea aceasta s-a născut din idealismul în care trăiesc şi cu care nu mă mândresc, evident. A fi idealist e mai mult un defect de "personalitate" decât o calitate. Sunt Big Brother-ul existenţei mele privind detaşată şi scârbită zilele trase la indigo. Atâta doar că, între timp am avut întâlnirea de 10 ani de la sfârşitul clasei a VIII-a. Am evadat puţin din rutină şi m-am revăzut cu o parte din foşti colegi în reprize (din nepotrivire de timp). Ne-am schimbat şi parcă totuşi am rămas la fel. Ne-am maturizat dar totuşi parcă anii au trecut rapid peste noi, fără urme adânci care să ne schimbe în "de nerecunoscut". Totodată, fac apel la restul colegilor care nu ne-au onorat cu prezenţa în celebrarea frumoasei varse de 10 ani. Haideţi să ne sărbătorim împreună copilul din noi, undeva, într-un weekend. Persoana de contact principală este Iulia S. care a reuşit să ne "adune" pe o parte din noi.