Despre cei pe care nu îi înţelegem

Noi despre noi, noi despre alţii şi alţii despre noi. Ne atribuim şi însuşim epitete, însuşiri, eufemisme sau ne considerăm reciproc "neînţeleşi". Dat fiind faptul că orice săvârşim o facem în maniera noastră mai mult sau mai puţin acceptată de restul şi astfel ajungem să fim neînţeleşi. Punem în paralelism comportamente temperamentale, depistăm caractere ca fiind neconcordante în raport cu aşteptările nostre sau a modului în care reuşim noi să le înţelegem. Judecăţile sau interpretările noastre pot fi adesea eronate sau pot fi armonios asimilate printr-o singură privire sau gest. Există oameni care se înţeleg din mimică, limbajul trupului sau dintr-o privire cu subînţeles. În cazul lor e vorba de o "vechime" între ei sau pur şi simplul din faptul că au aceleaşi afinităţi şi cern aceleaşi aşteptări fireşti. Dar cât de greu ne este să îi înţelegem pe cei care duc cu ei o dramă relativ recentă, pe cei care într-adevăr au probleme existenţiale şi nu mofturi puerile, din moment ce nu ne putem pune în locul lor - trăind ce trăiesc şi ei. Cât de greu trebuie să le fie celor care nu au părinţi, celor grav bolnavi, la cei care zăbovesc pe străzi cerşind un minim de existenţă etc. Nu avem cum să îi înţelegem din vreme ce ne susţine măcar un părinte sau o rudă apropiată, că suntem sănătoşi (bolnavi doar de insatisfacţii şi vise spulberate), doar pe ici pe colo cu câte o răceală efemeră, o indigestie de la combinarea nereuşită a alimentaţiei, o tusă uşoară de la tabacul de dimineaţă sau alte indispoziţii. Nu ne înţelegem prietenii când fac glume nesărate, când beau prea mult sau când se comportă neadecvat situaţiei. Asta denotă că suntem insensibili şi uneori, pe alocuri, inumani, trecând pasivi pe lângă un om al străzii (acela care efectiv cerşeşte de nevoie şi din obligaţie), nu din pricina că este un beţiv notoriu şi a ajuns să piardă tot sau că e un copil forţat de părinţi...Ca nişte atomi dispersaţi haotic şi complet neadaptaţi dramatismelor sau lucrurilor deplorabile care li se întâmplă celorlalţi. Nu avem bunăvoinţa de a îndrăzni să-i ajutăm în măsura în care putem şi să fim prezenţi la suferinţa lor pentru a-i sprijini cu un sfat, o vorbă bună sau un umăr pe care să se descarce de suferinţă. În loc să deschidem uşa toleranţei, nu facem decât să tragem cu puşca gloanţe ostile către cei pe care nu îi înţelegem eliminând întâmplarea, contextele şi circumstanţele care i-au adus în acest stadiu de agonie. A întinde o mână de ajutor pentru cei care suferă e ca o comoară programată să-i înveselească şi să uite pentru moment de chinul în care se scaldă. Ce bine ar fi dacă i-am putea aduce pe toţi la linia de plutire a gândirii pozitive şi a optimismului incurabil chiar dacă acest lucru pare imposibil de realizat. Dar cred că astfel ajungem să deţinem cheia succesului şi a împlinirii relative.