Prima zi de iarnă din toamna aceasta

Azi a nins pentru prima dată toamna aceasta. Se pare că iarna vine mai repede de cum ne-am fi asteptat. Eu m-am procopsit cu un guturai de nota 10. E bine, că am şi uitat cum e să fi răcită. Sau poate e virusul A/H1N1 de la gripa A1H1 pe care am contactat+o de la TV. E obligatoriu nenorocitul ăla de vaccin pentru toţi românii, dar dacă eu nu vreau să-l fac, ce pot să-mi facă? Trebuie să-şi scoată banii şi să îl vândă sau ce sunt aşa de disperaţi? Acum, aici, am să vă aduc la cunoştinţă unele informaţii pe care l-am primit şi eu într-un mail cu ceva timp în urmă pe această temă. Şi tare mi-e că se adeveresc vorbele din scrierile de mai jos. Deci, luaţi cu seamă şi optaţi pentru o decizie care merita. Pentru a se reduce populaţia globală şi pentru a avea loc un genocid, virusul se contactează tocmai în momentul vaccinării. O femeie britanică cu o funcţie înaltă din compania unde lucra a fost concediată în urma afirmaţiilor ei cu privire la gripa A H1N1. Dar totuşi, ideea era că a început iarna mai devreme ca oricând, cu frig de-ţi intră până-n oase şi cu seri întunecate mult prea devreme. De mai eram acum copil, stăteam la gura sobei cu bunica care avea veşnic treabă şi-şi mai tragea sufletul la foc să se odihnească şi să se păzească de ger, mâncam dovleac copt facut numai de ea şi ne fierbea câte o căniţă de vin cu scorţişoară. Când întreceam limita admisă şi ne sticleau ochii în cap şi râdeam de nu ne mai puteam opri, ne curăţa câte un măr, tot aşa - copt sau fript şi ne punea miere de albină. Dar din nefericire acum nu mai e ca atunci, şi dacă ar mai fi să merg şi să stau la bunica farmecul nu mai e acelaşi şi pe alocuri spiritul sărbătorilor de iarnă şi atmosfera nu mai e aceiaşi. Pe lângă faptul că am crescut, tradiţia s-a demitizat uşor si tot ce a fost odată acum nu mai poate fi. Postmodernitatea, ritmul alert de trai, consumerismul supra-abundent şi multe alte aspecte reduc din farmecul anilor de odinioară. Mi-aş fi dorit ca şi copiii mei să prindă sau să guşte copilăria la fel cum am făcut-o eu, dar prea sunt sigură că acest lucru devine imposibil. Ne jucam cu tot ce apucam, de la nisip şi pământ, până la apă şi pietre. Eram fascinaţi de natură şi de păpuşi mari cu ochii albaştri la care le făceam hăinuţe. Atunci ne creştea imunitatea şi nu ştiam de Barbie şi pistoale, dinozauri sau arme. Avem jucării puţine la care ţinem din toată inima şi le îngrijeam. Zburdam pe afară neînfofoliţi în tone de haine ci cu strictul necesar, iar bunicul ne ajuta să construim omuleţi de zăpadă şi tunele prin care să trecem complet fascinaţi de ceea ce am zidit. Seara la sanie era demenţial. Nu simţeam frigul, nu oboseam niciodată, purtam câte trei perechi de bujori în obraji, mănuşile şi pantalonii ne erau uzi de la atâtea căzături. Nu simţeam durere, griji. Admiram zăpada care pentru noi în fiecare an era un miracol. Ne improvizam schiuri din lemne, saci umpluţi cu fân pe post de sanie şi făceam bob-ul specific. Bunica ne aştepta cu paturile calde şi haine de schimb. Ne trăgea la fiecare câte un pupic mare şi ne punea la somn cu o anumita autoritate, de ne era frica dacă nu adormeam. Ce mai, vremuri de basm şi de film, clipe şi momente de vis şi amintiri imposibil de uitat. Asta e copilăria autentică, nu cea promovată în această societatea de consum suprasaturată de oraş, jucării ce incită la agresivitate, desene animate la fel de agresive ş.a.m.d.