Trec lunile, trec...

Dacă ar fi să fac recenzia ultimelor câteva luni, rămân undeva suspendată de coarda unor nelămuriri care mi-ar fi plăcut să le clarific. Anumite incertitudi purtau semnul unor întrebări fără răspuns dar care în felul lor erau tranşante. Ulterior neclarităţile au devenit certitudini şi întrebările s-au pierdut pe parcurs. De ce? Pentru ca uneori, pe moment, efectiv nu primeşti niciun fel de feedback oricât de mult l-ai aştepta sau oricât de mult ai insista cu privire la un lucru care nu îţi este clar. Asta se întâmpla când - indiferent de tipul problemei - doi indivizi nu văd lucrurile la fel sau din acelaşi unghi iar unul dintre ei este mult prea comod pentru a explica/combate/expune propria părere. Şi se ajunge undeva într-un haos al neînţelegerii cu care începi să te obişnuieşti şi să renunţi observând "că nu ai cu cine" (trata o neclaritate, împărţi o părere, contraria un subiect etc).

Ştiu că nu am fost suficient de explicită sau coerentă mai sus, dar s-ar putea ca anumite persoane să se simtă "atacate la persoană" (deşi nu e aşa) şi nu aş vrea să pornesc un "război" care nu e al meu în fond şi la urma urmei. Sunt convinsă că s-ar putea înţelege greşit de către unii, tocmai de aceea nu dau exemple.

Prin urmare, anul acesta până acum a trecut repede, cu bune, cu rele, cu fericiri spontane, cu deziluzii mărunte, cu bucurii de moment şi dezamăgiri "fireşti". Am observat pentru a mia oară că altuia nu-i pasă de tine decât de propria lui persoană. Că, în general oamenii sunt egoişti până-n pânzele albe cu toate că au mereu ce oferi, că atunci când eşti dispus să iubeşti nu ai pe cine, iar când te simţi presat ai vrea să fi singur. Am învăţat din nou cât pot să fiu de încăpăţânată şi dificilă uneori, că atunci când am mai avut ceva de adăugat am preferat să mă închid în mine. Nu e bine să fi sincer cu oricine, oricând. Unii chiar preferă minciuna şi decât să îi fac să se simtă bine din cauza unor neadevăruri, preferam să tac. Se vor elucida ei pe parcurs cum e mai bine.

În continuare, indiferent de spusele şi credinţele celorlalţi, îmi joc norocul la loto. Nu mă interesează când unii şi alţii îmi spun : "tu chiar mai crezi în aşa ceva?". Şi eu le spun cu detaşare că e ca şi cu Moş Crăciun. Ştii demult că nu există, dar totuşi îl aştepţi şi uneori chiar vine dacă ai fost cuminte :D şi dacă chiar îţi doreşti să primeşti ceva ;)

Un pas în faţă

În fiecare dimineaţă nasc matinalul şi profundul gând al mulţumirii de sine, satisfacţia unei margini de viaţă. Nu mi-am completat integral destinul, nu încă. Lipseşte să îmi conturez şi cealaltă margine care mă compune. Momentan am reuşit să îmi ating anumite obiective care nu până de foarte mult timp păreau idealuri sau vise. Şi uite că s-a meritat să cred în ceva care să mă mulţumească fără să ajung la saturaţie. În fiecare zi am parte de ore multe de muncă, de implicare, de solicitare maximă, stres dar totuşi binedispunere. Un colectiv tânăr, vesel, activ, mereu sfidând greutăţile întâmpinate. Aveam nevoie de astfel de oameni, de o astfel de implicare.

Într-o lume a veşnicei competiţii, într-un ambient social mereu pus pe fugă sunt mereu "prinsă" între oameni amabili, simpatici, irascibili sau ostili. Dar tocmai ăsta e farmecul: să-i percepi (pe cei de care te loveşti) ca atare, ca fiind pur şi simplu diferiţi de tine. Încerci să le asculţi fixurile, să-i inţelegi şi efectiv să-i asimilezi ca fiind egali cu tine cu toate că aşteptările sunt de natură diferită. Se spune că munca cu omul e cea mai dificilă însa -completez eu, cea mai antrenantă. Există diverse modalităţi de a învăţa o sumedenie de lucruri, indiferent dacă persoana îţi pică cu tronc sau nu. Uneori devine obositor însă trebuie să rămâi mereu promt, pe poziţii pentru a cuprinde esenţa conversaţiei. Când eşti conştient că o activitate profesională implică vorbele interlocutorului nu există altă soluţie în afară de aceea de a fi complet şi mereu atent. Socializarea necesită răbdare şi tolerare a celor cu care interacţionezi în condiţiile în care într-un fel sau altul "depinzi" de "povestea" lor. Dar e interesant şi palpitant!

Energizant!

Campionatul mondial de fotbal. Mă refer la melodia "antrenantă" asociată campionatului. Că de vuvuzele m-am săturat până peste cap. Au devenit omniprezente. Până şi farse se fac cu "vuvuzelele" astea. Am auzit la radio şi m-am amuzat copios. Ulterior, am discutat cu un prieten şi efectiv am ajuns la concluzia că suntem "agasaţi" de acest termen.
În schimb ador piesa asta interpretată de David Bisbal. Într-o zi la servici împreună cu (,) colegele am ascultat-o de vreo 10 ori cel puţin. E pur şi simplu motivantă, energizantă, la corason :D

Tăcerea

Tăcerea e extremistă, prietenă sau duşman, utilă sau intolereantă. Depinde când, cum şi de ce se aplică. De multe ori o tăcere face cât o mie de cuvinte, cât o înşiruire de vorbe spuse cu sau fără rost. În acest caz e benefică. Merităm o tăcere din partea celuilalt tocmai când o aşteptăm.

La polul opus, tăcerea reprezintă un gest de laşitate, o ascundere după deget, o povară pentru cel care aşteaptă un cuvânt, o propoziţie sau o frază. O tăcere nejustificată denotă o personalitate lipsită de caracter, care nu are tăria de a interacţiona indiferent de natura, situaţia sau contextul comunicării.

M-am ţinut de promisiune

Am promis într-o postare să revin cu câteva reclame din categoria celor interzise din cauza diverselor contotaţii, asocieri, apropouri etc.

Deci, vizualizaţi următoarele. Ordinea lor este aleatorie, fără niciun top al preferinţelor.

România te iubesc - o ironie?

Am fost atentă la grevele de solidaritate din ultima vreme. Le înţeleg şi sunt de acord cu ele. Bine face poporul că iese în stradă să-şi strige nemulţumirile cu privire la "impecabila" guvernare. De pensionari îmi e cel mai milă. Dar unde sunt tinerii absolvenţi cu "acte în regulă"? Ei nu sunt revoltaţi pe sistem, numai tinerii bugetari? Toată România ar trebui să refuleze - bineînţeles în manieră diplomată şi calmă (pfuai, de parcă ar fi posibil la noi aşa ceva) - prin diverse demonstraţii, însă se pare că nici mişcările de stradă nu prind la nimic, ci doar la nervi inutili. Am mai spus-o şi o să mă repet: haideţi fraţilor să părăsim ţara asta sau să ne schimbăm guvernarea (îndemn exclus celor care sunt mulţumiţi de sistem). Avem nevoie de o schimbare morală şi de mentalitate. Apoi de perseverenţă. Şi în cele din urmă să dăm vina pe criza economică fir-ar!

Apoi m-a bucurat nespus locul III al României la Eurovision. Melodia e mişto, incomparabilă cu a Germaniei, dacă e să fac o diferenţă subiectivă. Dar cred că şi din punct de vedere obiectiv, Paula a fost mai sus decât reprezentantă Germaniei. Cred că este superflu să amintim de ce nu luăm locul unul. Interesele şi "impedimentele" geo-politice, bată-le-ar vina! Sau imaginea, brandul nostru de ţară lasă mult de dorit. Nici măcar nu am învăţat să ne promovăm talentele. Precum şi aspectul că nu am "cotizat" suficient la Oslo este unul foarte important. Până la anul poate facem rost de sponsorizări masive. În fine. Ar trebui să fim mândri de acest loc formidabil dată fiind situaţia actuală în care ne aflăm.

Un alt motiv ar fi că ploaia, codul galben şi inundaţiile sunt în stand-by pentru România (în special pentru Maramureş). Aşa am reuşit să profit de vreme frumoasă, soare prietenos şi să întâmpin vara. Câte nu am făcut în două zile călduroase!

Mi-e "frică" de flacăra violet, mi-e lehamite de tot clanul portocaliu gen: Udrea, Blaga, Videanu, Flutur, Boc, cu tatăl lor Băsescu. Mi-e dor să visez la un job, aş mai vrea să se caute şi competenţi nu numai pile de şlefuit unghiile roase de nerăbadarea intrării spăgilor în buzunare, nu numai barmane care au sperat că făcând o şcoală serioasă vor ajunge undeva. Mi-e dor să visez la respect, decenţă şi bun-simţ venite de la un înalt nivel de conducere. Parcă mi-e silă să mai cred sau să mai am speranţa că cineva face angajări chiar pe remuneraţii mici. Mi-e tot mai acru de promisiuni, de oameni superficiali, de cei care spun una şi fac alta.

Am lipsit, ştiu...

Ştiu că am lipsit. În tot acest lung timp am făcut diverse, mai ales introspecţii. M-am întors în mine. Am stat faţă în faţă cu eul meu şi am încercat să echilibrăm balanţa stărilor de bine şi a celor nasoale. Încă se cern sentimente, speranţe, "lupte" sociale cu "destinul". Revolta e doar în interior. Mi-am ascuns - cu rol actoricesc - faţa posacă, lipsa de curaj, tăria de a crede că mai ştiu să fac ceva anume, ceva de care să fiu mândră sau cel puţin mulţumită. De un an şi ceva nu mai cunosc ce e aia satisfacţie personală, o împlinire de orice natură care să-mi distorsioneze realitatea. Adică să nu-l mai văd pe dracu' atât de negru precum se spune că este.

Am îngenunchiat în mine şi am tras uşa. Am răsucit cheia să nu mai intre nimeni în sufletul meu. Cel puţin până când oscilaţia între stările de suflet nu este foarte evidentă. Am stat de vorbă cu Nina cea Raţională şi cu Nina cea Visătoare. Nu am ajuns încă la nicio concluzie de care ar fi mai bine să ascult. Am asistat la un proces în care d-na judecător era Nina cea Detaşată, acea persoană exterioară care le cunoştea perfect pe celelalte două Nine. Le ştia calităţile şi defectele, pragmatismul şi utopia, contradicţile şi măruntele fericiri. O femeie a legii cu acte în regulă, o justiţiară cu normă întregă dar într-o mare dilemă. Nu putea da un verdict pentru că, acum mai mult ca oricând, nu ştia cum e cel mai bine să se pronunţe. Procesul continuă, e în plină desfăşurare.

Prietenii "hard" (care de fapt e unul singur), deci "prietenul hard" mă înţelege perfect. Ştie exact Ce să-mi spună, Când să-mi spună şi mai ales Cum să-mi spună. E ca şi cum ar fi sosia mea, copia mea fidelă doar că sub alt aspect, cu un alt înveliş "uman". Apoi, 50% din prietenii "light" mi-ar spune că dramatizez situaţia, iar cealaltă jumătate sunt alături de mine spunându-mi să am încredere mai multă şi speranţă, ...că e doar ploios pe strada mea şi că soarele încă nu poate străluci din cauza norilor. Iar cunoscuţii rămân - evident - pasivi, că doar sunt nişte simple cunoştinţe. Oricum mi se pare firesc. Nu sunt ei de vină că intră speranţe premature-n morminte. Nici nu au rolul de a mă motiva cu ceva, într-un fel sau altul ca să-mi elibereze uşa Speranţei de zăvorul Neîncrederii.

Până una-alta mă dreg cu un mult reggae, în special cu un Marley, oridecare o fi el: Bob,Ky-Mani, Damian, Ziggy etc...