Un pas în faţă

În fiecare dimineaţă nasc matinalul şi profundul gând al mulţumirii de sine, satisfacţia unei margini de viaţă. Nu mi-am completat integral destinul, nu încă. Lipseşte să îmi conturez şi cealaltă margine care mă compune. Momentan am reuşit să îmi ating anumite obiective care nu până de foarte mult timp păreau idealuri sau vise. Şi uite că s-a meritat să cred în ceva care să mă mulţumească fără să ajung la saturaţie. În fiecare zi am parte de ore multe de muncă, de implicare, de solicitare maximă, stres dar totuşi binedispunere. Un colectiv tânăr, vesel, activ, mereu sfidând greutăţile întâmpinate. Aveam nevoie de astfel de oameni, de o astfel de implicare.

Într-o lume a veşnicei competiţii, într-un ambient social mereu pus pe fugă sunt mereu "prinsă" între oameni amabili, simpatici, irascibili sau ostili. Dar tocmai ăsta e farmecul: să-i percepi (pe cei de care te loveşti) ca atare, ca fiind pur şi simplu diferiţi de tine. Încerci să le asculţi fixurile, să-i inţelegi şi efectiv să-i asimilezi ca fiind egali cu tine cu toate că aşteptările sunt de natură diferită. Se spune că munca cu omul e cea mai dificilă însa -completez eu, cea mai antrenantă. Există diverse modalităţi de a învăţa o sumedenie de lucruri, indiferent dacă persoana îţi pică cu tronc sau nu. Uneori devine obositor însă trebuie să rămâi mereu promt, pe poziţii pentru a cuprinde esenţa conversaţiei. Când eşti conştient că o activitate profesională implică vorbele interlocutorului nu există altă soluţie în afară de aceea de a fi complet şi mereu atent. Socializarea necesită răbdare şi tolerare a celor cu care interacţionezi în condiţiile în care într-un fel sau altul "depinzi" de "povestea" lor. Dar e interesant şi palpitant!