Oameni care nu se uita

Regăsirea anilor sentimentali pe trenul Accelerat Baia Mare - Timişoara între două extreme: "acasă-studenţie". Un drum lung, nocturn, plin de străini şi necunoscuţi.
Urcase din Baia Mare. Bărbatul acela era o apariţie ce-ţi răsfăţa cele mai ascunse dorinţe. Pe cât de chipeş, pe atât de manierat şi stilat. Avea tot ce trebuie să aibă un bărbat. Putere, din creştet până-n vârful picioarelor. Emana armonie, acea frumuseţe pură, nepătată de trecerea anilor. Părea un mistic ce păstra din rafinamentul, graţia şi spiritul epocilor apuse. Privirea lui pătrunzătoare îţi înmuia simţurile păstrând nuanţa lui aparte de distincţie. Barba lui deasă îndosariase multe poveşti impresionante despre viaţă.Chipul lui se omogeniza în mintea mea cu vechile amintiri.
Parcă îl mai văzusem undeva, dar îmi era imposibil să reconstitui locul şi momentul în care l-am mai zărit. Cert era că ochii lui îi mai întâlnisem cândva. Erau inconfundabili: nişte ochi blânzi de culoarea castanelor şi cu firicele subţiri galbene. Totuşi, o combinaţie de nuanţe aparte. Nu sunt genul care să privesc insistent o persoană, însă de la el nu-mi puteam dezlipi privirea. Mă atrăgea ca un magnet, mă obseda ceva, acel "deja vu", dar păream hilară să mă postez în faţa lui şi să-l întreb: "Nu vă supăraţi domnule, dar de unde vă cunosc? Imi sunteţi aşa familiar..."
Clipa era-ndelung absurdă. În mine se contopeau mai multe stări: simţeam o nelinişte, o admiraţie pentru bărbatul din tren şi în acelaşi timp o atracţie nefirească pentru acel "Necunoscut". Un "Străin" la vreo 40 de ani, iar eu o studentă încă "stângace" şi fără prea multă experienţă în domeniul sentimental. Purta un costum negru ca tăciunele ce contrasta cu puţinele fire albe. O cămaşă albastră, iar pantofii negrii lustruiţi îi subliniau eleganţa. Citea o carte groasă şi din când în când (simţindu-se analizat) îmi zâmbea politicos. Surâsul lui era natural şi scotea la iveală decenţa masculină adultă.
Stăteam vis-a-vis şi-i analizam "bolnăvicioasă" orice gest care-l săvârşea. Eram preocupată să mă informez despre acel "necunoscut" şi orice individ care intra în sfera lui imi rupea firul reconstituirii momentului. Îl puteam privi la nesfărşit deoarece mă fascina felul în care reuşise să-mi monopolizeze atenţia.
Coborâse la Oradea salutându-ma prieteneşte prin "Călătorie plăcută în continuare". Mă resemnasem cu ideea că nu voi mai avea ocazia să-l întâlnesc vreodată şi că, oricât de "perfect" ar părea acest bărbat, cu siguranţă are tabieturile, fixurile, frustrările şi defectele lui. Până la destinaţie, imaginea lui era prezentă în faţa ochilor mei - acum absenţi. După îndelungi căutări în memorie, soluţionasem enigma: acel străin din tren era Doctorul care cândva mă operase de hernie! Acel Om care în urmă cu câţiva ani buni îmi vorbea despre importanţa unor "tăieturi".
Unii oameni nu se uită şi rămân gravaţi în memorie, mai ales cei care candva fac un bine fără să-ţi ceara vreo recompensă!