Prietenia

Ştim cu toţii ce înseamnă prietenia şi de câte feluri poate fi ea, precum şi modalităţile în care e percepută - la modul cel mai light până în stadiul ei cel mai hard de ataşament reciproc, dar credeţi-mă că sintagma de "cel mai bun prieten" nu există. "Cel mai bun prieten" e o iluzie optică sau a simţurilor, o himeră îndelung alimentată de noi printr-o dorinţă egocentristă. Prieten nu se numeşte doar acela care îţi oferă un umăr pe care să plângi, care îţi deschide mereu uşa indiferent de oră sau care răspunde mereu "prezent" la apelul iniţiat de tine. Prin urmare, cel care e mereu prezent fizic şi la datorie e cel mai bun prieten pentru că există în momentul şi locul potrivit, aşa s-ar traduce prietenia. Răbdarea e de aur şi asta ar trebui să fie prima şi cea mai bună calitate într-o relaţie de prietenie adevărată. Să te asculte când vorbeşti aberaţii (ştiind că asta nu e starea ta obişnuită) şi care prin toată căldura lui poate să îţi ofere cel mai sincer sfat cu putinţă. Indiferent dacă are impresia cineva că nu se pricepe în a da sfaturi, dacă consideră că nu e omul potrivit sau în măsură să sugereze o soluţionare, de cele mai multe ori ajută persoana în cauză prin implicarea indusă. Dacă te cunoaşte cu adevărat ştie ce să îţi spună cu privire la o problemă ştiind că nu ai cum să te superi la auzirea adevărului. Metodologia e de substrat şi cu substanţă: contează felul în care îţi alină suferinţele şi modalitatea prin care ajunge să îţi demonstreze cât de mult doreşte să ia parte la ceea ce te macină şi să te sprijine în măsura posibilităţilor. O vorbă potrivită rostită în momentul cu pricina ajunge să vindece pe jumătate nedumerirea, supărarea sau încordarea prietenului respectiv. A te suplini pe tine prin celălalt şi viceversa e arta de a broda o prietenie la supelativ, ieşită din tipare şi invidiată de cei care nu înţeleg sensul relaţiei respective. Cel care te fereşte de necazuri, cel care nu te învaţă să fumezi, cel care te înţelege că nu ai bani şi îţi întinde el o mână pentru a ieşi din impas (nu din generozitate sau respect ci pur şi simplu din dorinţa de a ajuta), cel care la o beţie se comportă la fel de natural cu tine ca şi în momentele de "luciditate" şi cel care îţi demonstrează că te iubeşte (chiar dacă nu o spune) - cel care le face cel puţin pe toate acestea e cel mai bun prieten. Respectarea promisiunilor, înţelegerea mutuală, alchimia existentă completează o relaţie de prietenie atipică celor obişnuite, care eu tind să cred că sunt amiciţii dezvoltate. E aşa de greu să oferim şi să primim aceste calităţi încât le considerăm imposibile, de frica de a nu fi răniţi. Am crezut până acum într-o zi că o prietenie veche e sfântă şi impenetrabilă, dar nu vechimea anilor dă calitatea unei relaţii excepţionale ci felul în care e "întreţinută" alchimia existentă. Un an poate însemna o veşnicie sau o viaţă de chestii care se consideră că au fost săvârşite împreună la fel de bine cum 5-10-15 ani de prietenie pot să nu însemne nimic tocmai din faptul că nu a fost la modul cel mai real dezvoltată, ci a rămas la stadiul de amiciţie prelungită şi cu o vechime considerabilă! E totuşi trist să te regăseşti singur în lumea ta, fără prieteni şi oameni cu vorbe de duh spuse în taină!