După aproape 30 de ani

Nu există un loc mirific pe acest pământ unde să se îmbine toată fascinaţia, imaginaţia şi perfecţiunea în crearea unui paradis posibil. Nu există acest eden terestru pentru că sunt prea puţini oameni care să îl construiască. Indivizi calzi şi plăpânzi, cu intenţii de bunăvoinţă şi binefacere, cu dragoste pentru cel de alături, abundând de optimism şi pozitivism. În schimb există oameni simpli, prea naivi de la atâtea vise mai mult sau mai puţin îndeplinite, cu inima veşnic tânără şi amatori de filisofie. Un astfel de om e şi tatăl meu. Fac acum o paranteză menţionând că weekendul acesta am lucrat în fiecare zi câte 14-15 ore lovindu-mă de o sumedenie de indivizi care făceau parte şi se încadrau în toate nivele intelectuale. Sâmbătă, ajungând acasă la 4 dimineaţa, frântă şi teleghidată aveam intenţia să mă odihnesc 3-4 ore pentru ca, a doua zi să o iau de la capăt. Surpriza a fost că nu am putut să adorm şi mă fâstâceam de parcă aş fi băut 100 de cafele. La scurt timp m-am pus să răsfoiesc în cutia cu amintiri şi lucruri dragi. Întâmplător mă lovesc de nişte vederi trimise din Rusia în anii 1978-1979. Tata, tânăr flăcău (care în jurul anilor '80 se afla la Moscova) făcând curte mamei mele, îi trimitea zilnic câte o vedere cu urări de bine, prietenie şi cuvinte de dragoste. Timp de aproximativ doi ani i-a trimis aproape în fiecare zi câte o carte poştală ce conţinea o dedicaţie şi unde îşi exprima iubirea faţă de viitoarea lui soţie. Aşa se face ca, în luna mai a anului 1980 s-au luat de bună voie şi nesiliţi de nimeni făcându-şi jurămintele de rigoare. 400 de invitaţi i-au onorat cu prezenţa într-o frumoasă noapte de primăvară când mama a fost mireasă şi tata mire. Au trăit în realitate o poveste de film, când protagonista (mama mea) se îndrăgosteşte de un bărbat cu 7 ani mai mare (de altfel, singurul ei prieten) şi cu care a ajuns să trăiască aproape 30 de ani. A fost cucerită de cavalerismul, şarmul şi respectul lui. Să sperăm că vor mai urma mulţi ani împreună de acum înainte. După o uşoară stare de melancolie care m-a năpădit fără voie, nu am mai fost în stare să cotrobăiesc în celelalte colţuri ale cutiei fermecate. M-am tot gândit ce vremuri frumoase au trăit şi cât de fericită trebuia să fi fost mama când a fost curtată în felul acesta. M-am aşezat de-a lungul patului şi am adormit. Mi-aş fi dorit ca eu măcar să visez ce au trăit ei.Şi totuşi tata, până în prezent a rămas un clasic şi un romantic incurabil cum foarte rar în zilele acestea se mai găseşte. După aproape 30 de ani de când s-au căsătorit, i-am arătat mamei să revadă dovada de dragoste scrisă caligrafic şi cu suflet. Au cuprins-o lacrimile şi emoţiile peste măsura aşteptărilor mele. Mi-a relatat apoi în mii de cuvinte fericite în câte locuri au fost împreună şi că luna lor de miere a fost exact o lună compusă din 30 de zile. Multe amintiri pe care parcă le trăiam eu, aşa de mult m-au mişcat. Mi-aş dori să mi se întâmple jumătate din povestea lor specială şi aş fi extrem de fericită. Dar cum azi societatea promovează non-caractere e firesc ca indivizii să se muleze după aşteptările, cerinţele şi dorinţele cotidiene. Degeaba aştept eu o minune să se producă când bărbaţii secolului XXI nu ştiu şi nu vor să cucerească şi să aibă un dram de romantism, cât să farmece pe moment dacă nu pe lungă durată. Pur şi simplu nu mai există cavaleri sau curtezani. De femei nici nu mai vorbesc, că nu mi-ar ajunge postarea la cât de mult s-au degradat şi ele din punct de vedere moral şi nu numai. Deci, bărbaţii nu ne oferă nimic din clasicismul anilor trecuţi, la fel cum nici femeile nu mai au astfel de aşteptari şi dorinţe din partea lor. Îşi doresc cu totul altceva, denaturând şi demitizând farmecul unei poveşti de dragoste ca în filme. Nici ele nu oferă decenţa şi inocenţa specifică de acum 30 de ani. E totuşi păcat că s-a ajuns aici!