Nu ştim sau am uitat să oferim

Îi facem pe alţii să sufere când dispărem în neant atunci când ni s-au terminat zilele pe acest pământ. Le lăsăm un gol în suflet celor care ne-au iubit şi le facem existenţa un haos din care greu se reculeg. Îi facem să sufere când îi dezamăgim fără să le lăsam deschisă uşa iertării şi a uitări. Îi facem să sufere atunci când nu ştim să le spunem sau să le arătăm că ei de fapt sunt un punct de sprijin moral sau afectiv. Atunci ei se simt inutili şi vinovaţi că nu sunt suficient de buni pentru noi, noi cei care, prin prezenţa noastră le înseninăm fiecare dimineaţă.

Ne scurgem în traiul monoton sau alert fără cuvinte frumoase, fără aprecieri sau îmbrăţişări care ar trebui să fie un lucru atât de firesc. Am uitat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de vremea frumoasă de-afară, de spiritul jucăuş din noi. Fără să ne dăm seama cerşim iubire şi cernem sentimente frumoase pe care tocmai noi am uitat să le oferim. Îi facem să sufere când nu empatizăm cu starea lor de spirit şi intre timp pe oferim clişee verbale. Nu ştim să zâmbim decât atunci când suntem relativ fericiţi şi în rest nu am învăţat să sfidăm sau să ignorăm o dâră de nelinişte.

La fel cum noi aşteptăm tot ce e mai bine, mai frumos şi mai paşnic tot aşa persoanele dragi au aceleaşi aşteptări şi dorinţe. Dar suntem rezervaţi în atitudini şi gesturi, în oferirea de bucurii şi dăruirea de zâmbete. Prin urmare, minunile nu se răsfrâng asupra noastră pentru că nu ştim sau am uitat să se semănam iubire, afecţiune şi căldură. Atunci înseamnă că nu avem ce să culegem, recolta noastră fiind uscată şi secătuită de orice urmă de altruism.

Nu trebuie să ne cerem dreptul la fericire din moment ce ştim să o dăruim.