Studenta la sociologie şi eseul ei

Citisem undeva (acum 2-3 zile)un eseu al unei studente de la sociologie cu privire la relaţiile de cuplu. Enumeră acolo mai multe ipoteze (exprimate ca şi convingeri) cum că un EL sau o EA nu îşi vor dori niciodată o relaţie dacă unul din ei la un moment dat a suferit de o boală gravă sau nu are un job, fie el cât de nasol, dar servici să fie! Probabil, datorită experienţelor personale sau a deziluziei altor relaţii care s-au rupt sub ochii ei, a tras concluzia majoră conform căreia datorită celor „două mari probleme” expuse mai sus se naşte impedimentul oricărei relaţii în cuplu. Şi bineînţeles că mi-am permis să intervin şi să-i spun (din punctul meu de vedere) că nu e aşa.

Draga mea, o boală cruntă sau gravă poate veni oricând şi la oricine. Nu trebuie să fie ereditară sau să ai impresia că tu nu o poţi face niciodată, pentru că e „imposibil” să ţi se întâmple chiar ţie. Anumite boli survin din diverse motive cum ar fi un sistem imunitar slăbit, al unei neglijenţe, pe baza fondului unui stres major, complacerea sau sfidarea unor dureri mici, care par normale. Fiecare are în organism o anumită predispoziţie la o anumită boală, dar care la unii se declanşează, la alţii nu. Poţi fi sănătos tun şi la un moment dat să suferi de ce ştiu eu ce boală, care pare radică şi incurabilă. Boala nu te întreabă dacă poate veni la tine, ea nu cere explicaţii dacă ai dus sau nu un stil de viaţă perfect sănătos sau nociv. Poate e o încercare asupra caracterului. Dacă poţi să o înfrunţi, să te lupţi cu ea. Şi, pe lângă metodele medicale mai există efectul placebo, autosugestia pozitivă etc. Deci, nu cred că o anumită persoană nu trebuie acceptată sau iubită în cuplu pentru că, mai demult a avut o boală. Bine că s-a vindecat şi e ca nouă, dispusă să se prezinte la linia de start, un start pentru un nou drum – sănătos şi puternic.

Apoi, job-ul! Nu văd de ce este acesta un impediment, numai în ipoteza în care unul din cei doi (din cuplu) este excesiv de materialist. Există mai multe variante şi aici. EL sau EA poate să aibă un job strălucit, care să-i aducă satisfacţii materiale dar sigur are o lipsă în altă parte, acolo în substanţa lui. Nu înseamnă că dacă cineva are un job cât de cât, e neapărat perfect sau apt pentru o relaţie. Mai este varianta în care unul din cei doi are un job acceptabil care să-i ajute să existe. Dar am certitudinea că dacă cel fără job (sau cel cu serviciul existenţial) are potenţial, minte, ambiţie şi substanţă cenuşie sigur va reuşi. E doar problema de timp sau de locul şi momentul potrivit pentru rampa de lansare. Asta înseamnă că subestimezi capacităţile oricărui potenţial individ de a se integra în lumea de rând, a celor cu servici (indiferent de care e el).

Acum permite-mi să te întreb. Tu ţi-ai „permite” sau ai „accepta” pe cineva în relaţie numai dacă are o sursă de venit constantă? Ai putea să te limitezi numai la acest criteriu? OK, lucrează. Poate fi strălucit la minte, competent etc.; dar dacă caracterului lui e varză, ce te faci: stai cu el pentru că are un anumit câştig pe lună? În rest ce să zic, cu boala aia de care îţi e frică ţie: şi ce dacă înainte să te cunoască pe tine a suferit de ceva anume şi acum nu mai are nimic? Nu te-ai gândit niciodată că ai fi putut să fi tu în locul lui? Dar hai să te întreb altfel: dacă în timpul relaţiei se îmbolnăveşte de ceva „grav”, ce faci, îl părăseşti când îi e lui cel mai greu? Şi hai să excludem de aici sida şi sifilis şi să înlocuim cu cancerul (care nu se ia şi nu se moşteneşte, care l-ai putea face şi tu indiferent dacă până acum ai fost sănătoasă sau nu). L-ai abandona pentru că are cancer? În loc să îl ajuţi să treacă peste tocmai pentru că e o boală grea, dar care trece şi se vindecă, depinde de stadiul în care a fost descoperită. Este la fel de probabil să nu revină niciodată dacă a ştiut ce şi cum trebuie să facă.

Există oameni care au făcut cancer la plămâni şi au murit, cu toate că nu au fumat niciodată şi nu au avut parte de un stil de viaţă nociv, precum nimeni din familie nu a mai avut o astfel de boală. Tot aşa, am cunoscut eu o profesoară de sport care mereu a trăit sănătos şi a sfârşit prin cancer de colon, fără o explicaţie plauzibilă. Dar, mai cunosc şi o persoană care s-a vindecat de un alt tip de cancer şi care acum nu mai are nicio problemă. Alt caz: aia da luptă de viaţă şi ambiţie. Când eram eu în liceu, era o tipă în clasa a X-a cu cancer de oase. Făcuse citostatice şi i-a căzut tot părul. Purta perucă şi oricum era o fată foarte draguţă. Miraculos că a scăpat şi acum e mai sănătoasă ca oricând. Şi în tot acest timp avea un prieten care a susţinut-o şi a încurajat-o enorm. Cum ar fi fost să fie tipa aceea marginalizată din acest „impediment” menţionat de tine?

Deci, draga mea studentă la sociologie, un cuplu puternic şi stabil trece peste orice, iar iubirea trebuie să fie necondiţionată. Cel care nu ştie să lupte la greu alături de partener, e cu adevărat slab şi chiar nu iubeşte cu toată fiinţa lui. Cei care nu pot să înceapă o relaţie din cauza că unul din parteneri a avut o boală sau nu are job, e pur si simplu egoist, materialist sau efectiv nu îşi doreşte ceva serios sau permanent.

Îţi respect punctul de vedere, dar mai reflectă la adevăratele valori dintr-o relaţie de cuplu.