Superficialitatea - caracteristica mediocrilor

Adesea sunt înfiorător de superficială şi comodă încât aş zace în pat ore în şir rumegându-mi atitudinile şi aşteptările. În continuare visând să câştig la loto :p. Câte nu aş face cu atâţia bani! De cele mai multe ori îmi brodez visele pe care mi le-am facut în legătură cu o fiinţă extrem de interesantă şi simplă în acelaşi timp. De altfel, singura pe care o ador. Am întâlnit ataţia bărbaţi lipsiţi de substanţă, de delicateţe şi judecată, dar care erau nişte exemplare încântătoare din punct de vedere estetic. Asta mă dezgustă cel mai mult. Bărbaţii sunt ca şi ambalajele impresionante ale unor ciocolăţi ieftine, frumoşi pe dinafară şi goi la conţinut. Femeia vânează o astfel de „pradă” atâta timp cât i se oferă o avere considerabilă sau un trai luxos. Materialismul e specific femeilor, la fel cum joaca hormonilor e caracteistică bărbaţilor. Jocul acesta al percepţiilor are regulile lui bine stabilite. Un joc între sexe: un bărbat şi o femeie etalându-şi sexualitatea şi nimicurile pentru a fi interpretaţi şi analizaţi, doriţi sau respinşi. Ulterior vine scuza banală că asta ar fi soarta lor sau că le e scris destinul. Jocul percepţiilor – un joc laş, cu prea multe reguli absurde, un joc cu riscuri extreme – totul pe o singură carte: Posesia. Zilele noastre sunt un puzzle imens ce se construieşte din frânturi trăite şi multă imaginaţie. Ce bine că închipuirile (acest tip de anestezie totală a grijilor) ne întreţin – prin perfuzii – doza maximă de utopie. Prin urmare e o prostie să te gândeşti la cineva care nu observă cât de mult îl iubeşti. Mai bine să fi superficial în sentimente decât să te faci de râs că nu eşti acceptat.
Prinsă în vârtejul nebulos al „realităţii”, mă descompun în piese ce reuşesc să reclădească zidul interior. Îmi amân somnul cu izuri de cafele aromate încercând să repun lumea la cale. Ăsta o fi oare un vis sau realitate? Nici eu nu mai ştiu... Mă adun pentru a reciti nişte versuri superbe. De fiecare dată când le parcurg îmi imaginez mereu altfel secvenţele şi interpretez diferit de fiecare dată. Versurile acelea îmi etalează veşic o altă poveste, în funcţie de clipele nopţii (premature sau târzii) şi starea de spirit în momentul fiecărui exerciţiu de lecturare. „Ce bine că eşti”, Nichita Stănescu –

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea din lăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbraţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stam de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.