Destinul e impenetrabil

Un univers cu totul nou, pe care nu-l mai văzusem niciodată, dar care în imaginaţia mea lua proporţii fantastice. Visam să ajung la facultate, să ocup un loc într-un cămin studenţesc, să mă izbesc de străini pentru a realiza cât e de frumos să EVADEZI de acasă. Îmi doream o viaţă independentă, plină de vibraţii. Un univers al iluziilor şi al închipuirilor, al veseliei şi al amintirilor. În cele din urmă păşeam mândră şi împlinită pe scările Universităţii (cu holuri reci şi aglomerate). Visul meu devenise realitate. Mă aflam în oraşul dorit încă din fragedă adolescenţă. Nu puteam fi mai fericită de atât, îmi semnasem cu sclavism „condamnarea” la studenţie şi la tot ce a însemnat ea (chefuri, cursuri şi seminarii, idile puerile, stres şi sesiuni – dar, care din actualii absolvenţi nu şi-ar mai dori în ziua de azi astfel de stres! Nu mai zic de serile petrecute pe holurile caminelor, printre fumuri de ţigară, pahare cu vin şi sunet de chitară; câte şi mai câte...) Vreau doar să spun că minunea nu a ţinut mai mult de patru ani! Tot e mai bine decăt trei zile (cât ţine o minune obişnuită). Cred că nu are rost să disec aici ce au însemnat anii studenţiei, toţi care am trecut prin asta avem un feeling de regret că nu a ţinut totul mai mult. Păcat că intensitatea s-a finalizat brusc, cu un curs festiv, un banchet, o licenţă şi... atât! Totul a trecut mai repede decât m-aş fi aşteptat, patru ani s-au risipit fără să vreau şi fără să-i întreb unde se grăbesc aşa?! Anii aceia goneau către o altă latură a maturizării, se luau de braţ cu timpul şi alergau împreună ghicind –în locul meu- viitorul! Mă simt înşelată. Nu am apucat să iau singură o decizie! Las în urmă (cu regret, bineînţeles) cele mai dumnezeieşti clipe posibile, acele momente în care harul, dăruirea pentru cunoaştere s-au îmbinat cu pofta tinereţii şi dorinţa de satisfacere a „nebuniei”. Dar uşa anilor fericiţi s-a închis, mi-a fost izbită în nas fără să înţeleg nici până în clipa de faţă „scârţâitul balamalelor”. Uşa pe care azi scrie ADULT îmi demonstrează că totul s-a petrecut în trecutul împânzit cu imense draperii de vise şi speranţe. De ce în astfel de momente nu putem penetra destinul? În afară de râspunsul crud, „că ăsta este cursul vieţii, cu etape care încep şi se termină!”... Să-mi zică cineva care e farmecul etapelor următoare (în afară de acela de a-ţi pune şaiba pe deget şi de a plămădi un prunc sau doi!). Jobul pentru stat sau în sectorul privat reprezintă o etapă fascinantă? Şi de ar fi să fie cel mai bine plătit post, pun pariu că nu are farmec. Poate un coleg sau doi ţăcăniţi pe aceeaşi lungime de undă cu tine dar care se rezervă de la o „distracţie în plus” fiindcă acasă îi aşteaptă viaţa la mâna a doua (printre duşuri monotone, parteneri stresaţi sau obosiţi, veselă şi haine ce aşteaptă „Reînnoirea”). Dacă nu e prea târziu, o raită pe net sau o vizionare plictisită a unui film de neactualitate (fiindca noi nu ai avut timp să îţi achiziţionezi). Dacă toate cele de mai sus nu sunt suficiente, poate mai e loc pentru o porţie de sex (că de tandreţe şi preludiu chiar nu mai e TIMP), dacă nu, amânată până a doua zi dimineaţa cu speranţa că începutul zilei va scăpa de rutină. Să fim serioşi cu noi şi să nu ne mai minţim consolându-ne cu ideea că mai urmează etape minunate pentru care să te dedici în totalitate. Vremurile acelea au apus când v-a fost semnată fişa de externare universitarâ. Bun venit în amprenta luxoasă a realităţii. Fiindcă până şi firescul devine un lux!Un lux pe care evident nu ni-l permitem în măsură accesibilă măcar... Oare ăsta e farmecul?