Elogiul speranţei

În cuibul meu părintesc băimărean adun, culeg şi păstrez lucruri, scrisori, poze, jurnale, oracole, chestii banale cu multe semnificaţii pentru mine şi fără de care viaţa mea ar fi palidă. Toate sunt strânse în cutii cu amintiri în speranţa că totul se va repeta. Un déja vu perpetuu! Nu sunt adepta kitch-urilor - cum unii ar pretinde – sunt persoana care trăieşte din trecutul clipelor frumoase crezând cu înverşunare că toate plăcerile vor fi retrăite, la fel ca în mitul eternei reîntoarceri descris de Nietzsche şi Eliade.
În cutiile mele cu amintiri zac speranţe ce nu mor niciodată, se păstreaza veşnic vii! Cartoanele acestea dreptunghiulare reprezintă elogiul speranţei.
Ne gândim mai mult la noi înşine când avem o problemă gravă (de sănătate, financiară, personală) şi avem impresia că nu suntem înţeleşi, devenind reci şi absenţi, duri şi recalcitranţi...Viaţa aceasta ca un puzzle e compusă din mii de momente şi amintiri care ne completează existenţa. Când necazul (boala, sărăcia, datoriile etc) loveşte, redresarea devine tot mai grea, ambiţia descreşte şi se instalează starea de anxietate. Nu putem spune oricui ceea ce se petrece cu noi, fiindcă duşmanii sunt pretutindeni sau efectiv pentru că nu avem suficientă încredere în majoritatea celor care „ne invadează socializările”.
Totuşi cât de singuri suntem când avem nevoie de cineva şi cât de asaltaţi de "prieteni" suntem atunci când probabil ne dorim să fim puţin singuri, doar noi stând de taină cu EU-l nostru. De ce atunci când "strigăm" - în mod indirect, apelăm, "căutăm" un prieten, acesta nu este de găsit? De ce atunci când vrei să fi în lumea ta de autoregăsire, în universul perfect al fiinţei tale, prietenii nu te lasă să fi tu însuţi, jenându-se, ruşinându-se de glumele tale, de starea de euforie care te înconjoară? De ce te "critică" pentru reacţiile tale puerile, replicile jucăuşe, atitudinile copilăroase gândindu-se suspicios că sigur nu eşti pe treaba ta sau că încă nu ai reuşit să te maturizezi. Poate şi-ar dori să poată fi ca tine, poate se gândesc că ei încă nu au încercat să fie măcar o zi ca tine: copil, hilar, glumeţ (dar plăcut şi cu simţ), detaşat de restul, săvârşind lucrurile zilnice altfel, deosebit, aparte. Prea amplă sau complexă această noţiune de Prietenie, prea la modul ideal sau banal percepută, prea specială sau simplă, dar totuşi o relaţie care încă există în pofida tuturor ostilităţilor de zi cu zi. Aştept părerile voastre despre acest concept. Cu siguranţă aţi avut sau aveţi o relaţie de prietenie...