Vreau să îi mulţumesc la Samira şi pe această cale publică şi "oficială" pentru că mi-a oferit "Atlas de mitocănie urbană". Aseara m-am bucurat enorm cu acest prilej. Dar cel mai dor îmi era de felul ei de a fii, de aceeaşi veche prietenă din liceu cu care am trăit muuulte în diferite contexte şi circumstanţe. Prezenţa ei face tot farmecul unei discuţii.
Îi mulţumesc pentru că este ea aşa cum a fost "pe vremuri". O apreciez şi o admir pentru multe şi sper că ştie asta. Eu i-am spus-o şi cu alte ocazii.
Aşa că, mersi Sami pentru tot!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Eu zic ca exagerezi putin :D
RăspundețiȘtergereEu iti multumesc ca mi-ai ramas prietena atata timp si ca nu m-ai uitat, desi eu sunt de felul meu putin mai rece in relatii decat as vrea...
Ceea ce regret este ca nu te am langa mine, ca trece vremea, ca o sa imbatranim si ca o sa treaca timpul asta asa de frumos... fara tine alaturi... e greu sa-ti faci prieteni, e greu sa intretii relatii, e greu sa gasesti persoane devotate care sa-ti asculte problemele dezinteresat.
Stateam acum si ma gandeam... si m-am intristat asa, putin... printre zilele pe care le petrec la serviciu si acasa, la serviciu si acasa si weekend-urile mult prea scurte mai raman vacantele in care te vad si nu reusesc sa profit de pe prietenia noastra care in timpul liceului era atat de stransa!
Defapt, ce ramane la sfarsitul fiecarei zile e tristete pura... si singuratate...