Pendul între prezent şi viitor

Prea cald pentru decembrie. O zi plăcută, parcă de început de toamnă. Sunt plictisită şi rătăcesc între prezent şi ce ar putea să fie.

Cu creierul confuz întrezăresc nuanţele unui viitor blazat, rece şi sec. Nu ştiu ce anume mă demoralizează în asemenea măsură şi mă reduce la particula infimă de nesemnificaţie. Port cu mine doliul speranţelor eşuate şi în propria-mi anarhie nu există loc pentru ce urmează pentru că nu mai am acea vlagă de a înfrunta alte rateuri.

Visele arhaice nu mai au nici un contur, nici un retuş măcar. Zac la naftalină. Spasmele iluziilor mele mă dezintegrezează. Sunt indiferentă pentru că mă mint şi mă amăgesc că s-ar putea să mi se întâmple ce îmi doresc. Oricât aş crede într-o minune, ea nu este făcută pentru oameni simpli, efemeri, banali... Şi în cripta gândurilor nerostite niciodată sălăşluieşte încă dorinţa unui început, a unui alt început însă în acelaşi context şi timp. O ciclicitate a secvenţelor care nu este posibilă decât în mintea mea.

Viscerele virtutii mi s-au şubrezit odată cu scurgerea timpului. Nu mai asimilează niciun ideal, bine, însuşire pozitivă a omului. Mă sfărămiţez şi eu treptat, puţin câte puţin, lent dar sigur. Mă descompun în piesele unui puzzle care a construit viaţa mea de până acum. Nu se mai potrivesc piesele. S-au rost de la vreme, de la timp, de la agonie sau extaz, de la prea multe speranţe. Mi-am divinizat fiecare gând şi l-am disecat până s-a ales praful de el. Acum mă aflu în acelaşi stadiu incipient de autocunoaştere fiindcă nu mă regăsesc în mine.

Ştiu sigur că ceea ce îmi doresc acum este imposibil şi asta mă descurajează, mă aruncă spre apusul bine-stării de sine.

Prea multe "DE CE-uri" cărora nu le găsesc răspunsul şi presupun că nici mai târziu nu voi înţelege explicaţia frământărilor mele. Cu toate că îmi anticipez reacţiile la o nouă avalanşă de deziluzii şi dezamăgiri, imi subestimez puterea de a trece cu uşurinţă peste viitoarele gusturi amare. O certitudine empirică este aceea că nu mă voi putea dezbrăca de haina autoamagirii. Mă voi amăgi în continuare că pot avea ce îmi doresc cu adevărat.

Întorc măna stângă, iar secundarul se învârte invers acelor de ceasornic. Începe să ticăie a deja-vu şi peniţa bate în reluare.

La Modul Cel Mai Schizofrenic Ticăie Acest Pendul!