Pauza vitala

O sa incerc sa iau o pauza de la ce mi se intampla sau felul in care mi se deruleaza lucrurile in viata mea. Deja am inceput pauza si o prelungesc, ca vorba aia: pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Macar de-ar fi asa. Existenta mea la ora actuala e intre paranteze, e doar ipotetica. Nimic nu se leaga si nimic nu se cladeste in mine. Nimic nu se imbina si totul e haos. Dar unul care nu genereaza agonie. Si e atat de bine cand ma balacesc in propriul non-sens.

Cert este ca nu imi mai pun intrebari si nici macar nu mai astept raspunsuri. Acele raspunsuri pe care mi le doream sau aceleasi intelesuri care sa ma dezlege de incertitudini. Si cand le-am asteptat nu au venit sau au fost evitate in mod intentionat. Deci nu mai am de gand sa ma gandesc si sa ma analizez din anumite puncte de vedere. Uneori lucrurile nu se petrec cum ne dorim noi, dar asta nu inseamna ca suntem de vina. Pur si simplu nu am gresit cu nimic atunci cand efectiv am batut pasul pe loc. Din contra, trebuia sa fac ceva. Poate greseam cu ceva si toate aveau un rost, un sens, o logica. Asa ca, prea putin imi pasa acum de lucrurile pe care le vroiam discutate la un moment dat in viata mea. Dupa aceea vine un timp cand "e prea tarziu" si absolut nimic nu mai are continuitate. Si raspunsurile pe care le asteptam erau de fapt in ochii grei si tacuti care nu emiteau nici o privire jucausa. Si acum refuz orice rezidu pe post de explicatie. Nu de alta, dar indiferenta s-a instalat la mine, imi consuma din resursele vitale si nici macar nu plateste chirie.

Indiferenta asta mi-a generat o stare de bine, un fel de impacare cu gandul ca intrebarile si raspunsurile nu-si mai au rostul. Cand o usa se inchide, o alta se deschide. Si orice tacere emite o explicatie, un gest de lasitate si o lipsa de responsabilitate in comunicare.

Cand iti umpli timpul cu nimicuri, cand iti bei cafeaua matinala cu o planificare succinta a zilei, cand savurezi din priviri o dimineata promitatoare si cand pe fundal ti se fredoneaza o melodie care iti rasfata cele mai gingase simturi, te simti puternic si increzator. Chestia asta ciudata, numita viata, e prea scurta pentru intrebari care macina si pentru frica unui raspuns transant. Peste orice hop se poate trece oricat ar parea de insurmontabil.

Parca ne e frica sa fim fericiti, ne e greu sa acceptam o bucurie "majora" nefiind obisnuiti cu ea in viata de zi cu zi. Dar micile bucurii insumate sunt chintesenta fericirii premature, a rasului cordial, a implinirii de sine. Si suntem digresivi in raport cu noi insine. Asa ca eu am luat o pauza. Ma gasiti la etajul superior al inimii, leganandu-ma in hamacul eudemonismului. Cu un etaj mai jos mi-am pansat sufletul. Sufeream de endoestezie ca si orice om care a iubit candva. Acum mi-a trecut. Si pot sa-mi exacerbez linistea urcand scarile spre ratiune. Stiu ca nu se merita sa pui suflet acolo unde nu se cere. Si e atat de bine sa-ti slefuiesti propriul gral, la tine acasa, unde nu te vede nimeni si nu te judeca ca fiind nebun.

Daca ati stii ce faina e senzatia de pauza introspectiva. De autocunoastere si multumire. Cred ca asa toti am deveni narcisisti.