Stagnare sau regres?

Exista doua lucruri extrem de dificile pentru mine. Atunci cand sunt pusa in situatia de a alege dintre doua lucruri care imi plac la fel de mult sau atunci cand nu stiu ce vreau de la viata din punct de vedere sentimental. Daca sunt sau nu pregatita pentru o relatie, daca cumva nu exista frica de a esua si totodata de a suferi in urma finalizarii. Si filosofia asta sovre-niana nu-mi da pace. Si e atat de crunt sa nu poti dormi noaptea, gandurile sa se instaleze in tine si sa se agite pana la epuizarea psihica. E atat de aiurea sa te rasucesti in pat si sa reflecti la ce ti se intampla si cum ti se intampla.

E totusi atat de placut sa iti umple cineva ziua cu un zambet, cu un ras, o poveste, o stare de bine. Si cand se aduna mai multe astfel de zile intervine frica de a nu se transforma in ceva foarte serios care genereaza alte stari de maturitate. Acea retinere care te determina sa nu te implici, acele stari de neliniste. E confuz si derutant sa nu stii ce iti doresti de la cel de langa tine. Vrei si nu vrei, esti calm sau ti-e frica. Si mereu exista cineva care percepe totul mai intens. Si totusi nu esti pregatit pentru avalanse sentimentale, euforice. Si vrei sa nu mai pui suflet pentru ca realizezi cu stupoare ca nu merita.

Si ma intreb daca din acest punct de vedere stagnez sau sunt in regres. Nu reusesc sa ma inteleg de ce am afinitati pentru anumiti oameni, de ce ma las prada unor stari de moment care nu fac decat sa ma derute mai mult. Reusesc sa-mi sifonez calmul interior care-l aveam pana nu de mult timp. Si se impletesc in mine sentimente ce ajung sa se innoade pana nu le mai pot desface. Un dute-vino spiritual, un joc cu urcusuri si coborasuri.

Cert este ca nu caut si nu vreau stari euforice efemere, nu vreau fluturi in stomac, nu doresc nimic ce se naste din scantei si impulsuri de moment. Vreau ceva care se cladeste caramida cu carmadica, o persoana in care sa prind incredere treptat si in timp, pe care candva sa ajung sa o iubesc. E o diferenta majora intre a indragi pe cineva si a iubi acea persoana. Un individ pe care sa-l descopar si sa-l alcatuiesc din defecte si calitati pe care ulterior sa le pun in balanta. Si in functie de greutatea faptelor, a gesturilor, a atitudinilor sa trag concluzia potrivita, la momentul potrivit. Pana atunci ma dozez cu rabdare si liniste. Si cred in continuare ca (,) caut normalitatea. De fapt, nu caut nimic. Astept concretizarea normalitatii mele.

Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata. Ba da, se uita. Depinde de gradul de suferinta, dezgust si indiferenta care l-a lasat la sfarsit. Ramane doar o amintire, ca si multe alte genuri de amintiri. Si de unde avem noi certitudinea ca prima iubire a fost si marea iubire a vietii noastre? Si noptile ascult ce imi spun impulsurile, gandurile, ratiunea. Ascult in liniste cum se dizolva in mine contradictii, dorinte si refulari. Adesea ma apuca dimineata din cauza unor insomnii neintelese si nejustificate.

Mai putin timp, mai vreo luna sau doua si o sa stiu exact ce vreau de la viata. In tot acest timp o sa ma analizez si o sa vad ce-mi lipseste si ce-mi doresc de fapt din tot ce se imparte la doi.