Era allegro

O lume a vitezei - alegeri şi trăiri la repezeală. O lume în care nu putem să ne tragem sufletul indiferent de statutul nostru (există mereu cineva care să te sâcaie şi să te răscolească, care să nu-ţi dea pace pentru a te exprima liber şi în voie). Un allegro în care deciziile sunt pripite tocmai pentru că nu ai timp să le pui în balanţă. O miză deja devenită clişeu: totul sau nimic. Prin urmare, dacă nu ai dat un răspuns decisiv într-un timp foarte scurt inseamnă că eşti sortit pierzaniei. Fraţilor, avem nevoie de timp pentru noi, pentru decizii importante, pentru cei pe care îi iubim, pentru tot! Un secol în care toate se petrec la viteza luminii. Ca să le facem pe toate la modul rapid trebuie să ne progamăm când să iubim (fiindcă înainte de toate trebuie să triumfe cariera care în ziua de azi e în continuă aşteptare), când să mâncăm şi cum să o facem. În toate există o succesiune şi o secvenţialitate în care să acceptăm lucrurile treptat (pentru a le putea rumega) pentru a ne putea obişnui cu toate aspectele cotidiene. Există situaţii în care nu poţi da pe loc un răspuns, iar atunci eşti considerat nehotărât însă, ideea e, că ai nevoie de un râgaz pentru a da sentinţa irevocabilă. Prin urmare te-ai gândit la soluţia sau răspunsul favorabil.
Relaţiile, trăirile şi sentimentele ne sunt setate la limita maximă a vitezei. În loc să ne scoatem libertatea de la amanet şi să reflectăm asupra lucrurilor pe care vrem să le facem, atunci au alţii grija noastră de a ne seta valorile şi principiile. Dacă eşti sincer ajungi să îi răneşti pe altii prin felul direct de a spune lucrurilor pe nume. Când eşti la fel de sincer, rişti să fi şomer toată viaţa pentru că şefii nu dau doi bani pe căpăţâna ta ci pe felul în care, cum şi cât ai activat până în momentul anterior angajării. La ce dracu să mai conteze că eşti bun când ei au nevoie ACUM de unul deja instruit şi şcolit într-ale meseriei. Nu vor să-şi irosească resursele pentru un învăţăcel. Până să ajungi la sfărşitul drumurilor existenţiale, ai obosit să colinzi hârtoapele încercărilor. Refuzul categoric al celor care se cred guru în aceast secol iluzionist te dezarmează de toate răbdările pe care le-ai acumulat în timp. La ce folos să te autosugestionezi prin "va veni şi rândul meu", "totul va fi bine" şi etc-uri de genul ăsta. Nu contest faptul că o gândire pozitivă nu ajută, dar nu în măsura de a te scote fruntaş în batăliile societăţii intrate deja în metastază. Naiba ştie câţi îşi doresc un loc de muncă, bani suficienţi pentru mofturi mărunte, un apartament al lor şi poate şi o maşină. E oare corect să spun că 100%? Oare câţi mai visează (tot în ritm alert) la o vacanţă pe undeva, cândva, cu cineva? Toate astea le programăm în gând, că altfel nu se poate. Când aşterni totul pe hârtie, calculele sar cu două zerouri mai mult decât deţii tu în portofel, pe card sau în puşculită. Nu e tragic cum ne sunt răpite şi visele, singurile pe care le mai avem în măsura în care ni le permitem? Sunt al naibii de revoltată gândindu-mă că nu am un loc al meu în care să fac ce vreau, când şi cum vreau fără zeci de explicaţii (oricum neînţelese). O izbire necontenită de uşa pe care scrie "Înainte" care nu se deschide fiindcă nu mi se potriveşte cheia. Să-mi zică cineva la ce mă ajută tot ce ştiu, tot ce am citit şi tot ce am învăţat până acum! Există cumva o împlinire pe termen lung (în afară de aceea de a termina o facultate din propria voinţă) pentru că mi-aş dori să o închiriez? Ştiu că nu-mi permit, dar pentru asta m-aş împrumuta de peste tot! Această setare a vieţii pe allegro îmi bulversează toate aşteptările pe care le-am avut de la mine până în prezent.