Impulsuri de moment

Se spune că prima impresie contează. Eu spun că primul impuls pe care îl ai – cu privire la orice situaţie – e cel mai bun cu putinţă şi contează cel mai mult. Să faci exact ce simţi în momentul respectiv e cea mai bună soluţie. Bine, nu pun aici în scenă faptul că atunci când cineva te scoate din pepeni şi vrei să-i dai în cap, chiar să o faci! Deci în unele situaţii feelingul de moment nu e indicat. De exemplu, la un interviu, când ţi se pune o întrebare mai sucită, trebuie să-ţi „înfrânezi” puţin răspunsurile pentru a cugeta puţin la o replică „inteligentă” şi „exact potrivită”. Să fim serioşi, că eşti acolo pentru a da tot ce e mai bun din tine (te îmbraci de acasă cu vocabularul de sărbătoare, cu atitudinea de relaxare potrivită – fără crispări şi ticuri verbale, cu ţinuta impecabilă de omul potrivit la momentul potrivit şi cu toţi aşii tăi din mâneca de la sacoul norocos) şi pentru a spune ce vor ei să audă. Aici, primul impuls trebuie controlat pentru mici cizelări şi retuşuri, concluzionând degajat. Asta nu înseamnă că nu eşti tu însuţi, ci doar mai stilat ca de obicei. Cred că, spontaneitatea – din prisma primelor impulsurilor directe – este cel mai simplu şi mai sincer mod de a fi tu însuţi. Astfel e conturată faţa personalităţii tale. Voi mă auziţi ce tot aberez pe aici? Cred că în mine sălăşluieşte un mic psiholog cu pitici pe creier. Un psiholog creat de mine, prin mine, cu/şi pentru mine. E de sine stătător şi uşor bolnav. Psihologul meu trebuie să consulte personal un psihiatru; are mari probleme cu creierul, la nivelul percepţiei în general. O altă ipoteză: îţi place de cineva. Primul impuls: mergi şi îi spui. Şi asta faci! De ce? Măcar ştii o treabă: te vrea sau nu, sentimentul e reciproc sau nu. Ai încercat şi asta e de apreciat. Dacă feedback-ul e benefic înseamnă că ai avut tupeu, nu glumă (mai ales dacă eşti femeie şi eşti obişnuită / aştepţi / vrei ca el să facă primul pas). Bravo ţie! Poate că, dacă nu i-ai fi spus, nimic nu s-ar fi concretizat. Ce te face să crezi că mereu CELĂLALT şi nu TU trebuie să iei atitudine? Dacă răspunsul e diametral opus, priveşti acţiunea ca pe o încercare care a eşuat si mergi mai departe. Nu e un fiasco total şi nici un capăt de lume. A fi o femeie puternică înseamnă că uneori trebuie să fi tu prima care ia iniţiativa într-o relaţie, iar dacă rezultatul nu e cel aşteptat, să ai puterea de a zâmbi după răspuns şi de a merge mai departe fără pic de regret că ai încercat. Oare ce e mai nasol? Să regreţi că ai încercat decât să regreţi că nu ai încercat? Bineînţeles că răspunsul e în funcţie de starea de acceptare sau refuz. Jesus, cât admir femeile cu atitudine masculină (bineînţeles că nu în postura de afişare fizică, ci în comportamentul direct de manifestare a voinţei), nu că aş fi ca ele! Păcat, pentru că aş putea... Un ultim exemplu: îţi curg balele de poftă după o îngheţaţă mare cu topping de ce vrei tu. O vezi în vitrină şi salivezi cu gura închisă să nu te faci de ruşine. Primul impuls: te scormoneşti prin buzunare să vezi dacă-ţi ajung banii, apoi intri şi o cumperi! Una mai slabă sau mai plinuţă ar fi înlăturat impulsul printr-o gândire de genul: „nu pot, nu am voie... că mă îngraş”. Oricum s-ar fi îngrăşat de la ideea în sine şi numai gândindu-se cum ar fi fost să o mănânce.