După aproape 30 de ani

Nu există un loc mirific pe acest pământ unde să se îmbine toată fascinaţia, imaginaţia şi perfecţiunea în crearea unui paradis posibil. Nu există acest eden terestru pentru că sunt prea puţini oameni care să îl construiască. Indivizi calzi şi plăpânzi, cu intenţii de bunăvoinţă şi binefacere, cu dragoste pentru cel de alături, abundând de optimism şi pozitivism. În schimb există oameni simpli, prea naivi de la atâtea vise mai mult sau mai puţin îndeplinite, cu inima veşnic tânără şi amatori de filisofie. Un astfel de om e şi tatăl meu. Fac acum o paranteză menţionând că weekendul acesta am lucrat în fiecare zi câte 14-15 ore lovindu-mă de o sumedenie de indivizi care făceau parte şi se încadrau în toate nivele intelectuale. Sâmbătă, ajungând acasă la 4 dimineaţa, frântă şi teleghidată aveam intenţia să mă odihnesc 3-4 ore pentru ca, a doua zi să o iau de la capăt. Surpriza a fost că nu am putut să adorm şi mă fâstâceam de parcă aş fi băut 100 de cafele. La scurt timp m-am pus să răsfoiesc în cutia cu amintiri şi lucruri dragi. Întâmplător mă lovesc de nişte vederi trimise din Rusia în anii 1978-1979. Tata, tânăr flăcău (care în jurul anilor '80 se afla la Moscova) făcând curte mamei mele, îi trimitea zilnic câte o vedere cu urări de bine, prietenie şi cuvinte de dragoste. Timp de aproximativ doi ani i-a trimis aproape în fiecare zi câte o carte poştală ce conţinea o dedicaţie şi unde îşi exprima iubirea faţă de viitoarea lui soţie. Aşa se face ca, în luna mai a anului 1980 s-au luat de bună voie şi nesiliţi de nimeni făcându-şi jurămintele de rigoare. 400 de invitaţi i-au onorat cu prezenţa într-o frumoasă noapte de primăvară când mama a fost mireasă şi tata mire. Au trăit în realitate o poveste de film, când protagonista (mama mea) se îndrăgosteşte de un bărbat cu 7 ani mai mare (de altfel, singurul ei prieten) şi cu care a ajuns să trăiască aproape 30 de ani. A fost cucerită de cavalerismul, şarmul şi respectul lui. Să sperăm că vor mai urma mulţi ani împreună de acum înainte. După o uşoară stare de melancolie care m-a năpădit fără voie, nu am mai fost în stare să cotrobăiesc în celelalte colţuri ale cutiei fermecate. M-am tot gândit ce vremuri frumoase au trăit şi cât de fericită trebuia să fi fost mama când a fost curtată în felul acesta. M-am aşezat de-a lungul patului şi am adormit. Mi-aş fi dorit ca eu măcar să visez ce au trăit ei.Şi totuşi tata, până în prezent a rămas un clasic şi un romantic incurabil cum foarte rar în zilele acestea se mai găseşte. După aproape 30 de ani de când s-au căsătorit, i-am arătat mamei să revadă dovada de dragoste scrisă caligrafic şi cu suflet. Au cuprins-o lacrimile şi emoţiile peste măsura aşteptărilor mele. Mi-a relatat apoi în mii de cuvinte fericite în câte locuri au fost împreună şi că luna lor de miere a fost exact o lună compusă din 30 de zile. Multe amintiri pe care parcă le trăiam eu, aşa de mult m-au mişcat. Mi-aş dori să mi se întâmple jumătate din povestea lor specială şi aş fi extrem de fericită. Dar cum azi societatea promovează non-caractere e firesc ca indivizii să se muleze după aşteptările, cerinţele şi dorinţele cotidiene. Degeaba aştept eu o minune să se producă când bărbaţii secolului XXI nu ştiu şi nu vor să cucerească şi să aibă un dram de romantism, cât să farmece pe moment dacă nu pe lungă durată. Pur şi simplu nu mai există cavaleri sau curtezani. De femei nici nu mai vorbesc, că nu mi-ar ajunge postarea la cât de mult s-au degradat şi ele din punct de vedere moral şi nu numai. Deci, bărbaţii nu ne oferă nimic din clasicismul anilor trecuţi, la fel cum nici femeile nu mai au astfel de aşteptari şi dorinţe din partea lor. Îşi doresc cu totul altceva, denaturând şi demitizând farmecul unei poveşti de dragoste ca în filme. Nici ele nu oferă decenţa şi inocenţa specifică de acum 30 de ani. E totuşi păcat că s-a ajuns aici!

Stare de moment

Gânduri de ieri şi azi

Când stai abătut că s-a stricat ceva, s-a alterat şi dizolvat o relaţie amicală ce a fost şi mai putea să fie, când ai un deces în familie, când fratele mamei, cel mai iubit unchi al meu zace într-un pat rece de spital operat la coloană (cu speranţa de a fi bine din nou), visez noaptea că îmi scot dinţii cu patent de lemn (şi totuşi care în simbolistica viselor înseamnă moarte) şi astea toate ca o palmă grea în ultimul timp. Caut să îmi găsesc răspuns la întrebări la care nici măcar nu le găsesc rostul încercând să mă consolez cu ideea că mâine va fi o altă zi plină de speranţă şi autoregăsire.
Mă bucur că mai sunt pe lângă mine persoane care mă înţeleg când nu sunt în toanele mele cele mai bune şi care mă sprijină atunci când le-o cer să fie alături de mine. Nu credeam să mai am alături oameni sensibili şi care nu s-au dezis de la meseria de prietenie comparativ cu unii care şi-au băgat picioarele şi au cedat. Aici se vede adevărata afecţiune acumulată în timp şi interesul total faţă de cel de lângă tine. Va creşte şi în mine indiferenţa, dar mai târziu, căci acum e prea devreme şi încă sunt la stadiul de uşoară suferinţă şi gol în suflet.
Conştiinţa încărcată de sentimentul de vină că am investit prea mult suflet în tot ce am făcut până acum, regrete privind trecutul care ar fi putut fi total altfel, mă tachinează cu sentimente de nelinişte care vor trece treptat dar sigur. Indiferenţa se învaţă, ea nu e pentru sufletişti sau sentimentalişti; indiferenţa se dobândeşte şi formează un nou caracter, cu totul aparte şi diferit. Dialectica dispreţului cunoaşte note înalte atunci când interferează cu atitudinea de laşitate din partea adversarului de joc în viaţă. Miserupismul e în trend şi se practică de fiecare care doreşte să renunţe la ceva şi nu ştie cum. Aş face şi eu atac la persoană, dar nu sunt genul care să mă razbun mai ales pentru cei care nu merită reversul monedei. Pentru unii zgâlţâierea egoului sau a orgoliului e mai presus de toate şi atacă cu ostilitate chiar si atunci când o referire nu îi reprezintă pe ei înşişi, ci note generice sau efectiv era aluzie la o persoană anume. Nimeni nu îţi poate citi sufletul: când eşti revoltat şi îţi exprimi neplăcerile, eşti perceput ca fiind supărat, când vorbeşti precipitat şi te exprimi cu fervenţă înseamnă că eşti nervos şi uite aşa fiecare stare de spirit interpretată ca atare. Se cred omniscienţi şi omniprezenţi din moment ce au impresia că te cunosc aşa de bine. Există situaţii şi am cunoscut oameni carora o conversaţie telefonică se termină prin închiderea bruscă a aparatului, lăsând interlocutorul să vorbească singur. Şi cică ăsta e un drept: când nu îţi place conversaţia ai dreptul să închizi aşa subit, fiindcă îţi doreşti asta şi celălalt nu contează. E surprinzător cum se pot schimba oamenii, toţi, inclusiv eu (dar fără schimbări majore şi radicale), oameni care pun punct fără reconciliere, persoane care acumulează atâta încăpăţânare încât sunt în stare să uite absolut tot cu desăvârşire şi să pretindă că niciodată nu s-a petrecut nimic şi nicăieri. În fiecare zi citesc mailuri, ziare sau cărţi, beau cafea şi butonez tastaura de la pc, fărămiţez gânduri şi cern dorinţe, deschid şi închid uşi, vorbesc şi mănânc, dar simt din ce în ce mai des că pierd esenţialul.

When nothing goes right

Prietenia

Ştim cu toţii ce înseamnă prietenia şi de câte feluri poate fi ea, precum şi modalităţile în care e percepută - la modul cel mai light până în stadiul ei cel mai hard de ataşament reciproc, dar credeţi-mă că sintagma de "cel mai bun prieten" nu există. "Cel mai bun prieten" e o iluzie optică sau a simţurilor, o himeră îndelung alimentată de noi printr-o dorinţă egocentristă. Prieten nu se numeşte doar acela care îţi oferă un umăr pe care să plângi, care îţi deschide mereu uşa indiferent de oră sau care răspunde mereu "prezent" la apelul iniţiat de tine. Prin urmare, cel care e mereu prezent fizic şi la datorie e cel mai bun prieten pentru că există în momentul şi locul potrivit, aşa s-ar traduce prietenia. Răbdarea e de aur şi asta ar trebui să fie prima şi cea mai bună calitate într-o relaţie de prietenie adevărată. Să te asculte când vorbeşti aberaţii (ştiind că asta nu e starea ta obişnuită) şi care prin toată căldura lui poate să îţi ofere cel mai sincer sfat cu putinţă. Indiferent dacă are impresia cineva că nu se pricepe în a da sfaturi, dacă consideră că nu e omul potrivit sau în măsură să sugereze o soluţionare, de cele mai multe ori ajută persoana în cauză prin implicarea indusă. Dacă te cunoaşte cu adevărat ştie ce să îţi spună cu privire la o problemă ştiind că nu ai cum să te superi la auzirea adevărului. Metodologia e de substrat şi cu substanţă: contează felul în care îţi alină suferinţele şi modalitatea prin care ajunge să îţi demonstreze cât de mult doreşte să ia parte la ceea ce te macină şi să te sprijine în măsura posibilităţilor. O vorbă potrivită rostită în momentul cu pricina ajunge să vindece pe jumătate nedumerirea, supărarea sau încordarea prietenului respectiv. A te suplini pe tine prin celălalt şi viceversa e arta de a broda o prietenie la supelativ, ieşită din tipare şi invidiată de cei care nu înţeleg sensul relaţiei respective. Cel care te fereşte de necazuri, cel care nu te învaţă să fumezi, cel care te înţelege că nu ai bani şi îţi întinde el o mână pentru a ieşi din impas (nu din generozitate sau respect ci pur şi simplu din dorinţa de a ajuta), cel care la o beţie se comportă la fel de natural cu tine ca şi în momentele de "luciditate" şi cel care îţi demonstrează că te iubeşte (chiar dacă nu o spune) - cel care le face cel puţin pe toate acestea e cel mai bun prieten. Respectarea promisiunilor, înţelegerea mutuală, alchimia existentă completează o relaţie de prietenie atipică celor obişnuite, care eu tind să cred că sunt amiciţii dezvoltate. E aşa de greu să oferim şi să primim aceste calităţi încât le considerăm imposibile, de frica de a nu fi răniţi. Am crezut până acum într-o zi că o prietenie veche e sfântă şi impenetrabilă, dar nu vechimea anilor dă calitatea unei relaţii excepţionale ci felul în care e "întreţinută" alchimia existentă. Un an poate însemna o veşnicie sau o viaţă de chestii care se consideră că au fost săvârşite împreună la fel de bine cum 5-10-15 ani de prietenie pot să nu însemne nimic tocmai din faptul că nu a fost la modul cel mai real dezvoltată, ci a rămas la stadiul de amiciţie prelungită şi cu o vechime considerabilă! E totuşi trist să te regăseşti singur în lumea ta, fără prieteni şi oameni cu vorbe de duh spuse în taină!

Metamorfoză în stil postmodernist

Secolul XXI ne deschide o nouă perspectivă a oamenilor-cameleon care, se adaptează în funcţie de societate după cerinţele pieţei. Indiferent dacă ne place sau dacă asta ne dorim să facem cu adevărat în viaţa care continuă să de deruleze într-un ritm alert, luăm culoarea schimbătoare a mediului cotidian şi ne mulăm după dorinţele sistemului doar din grija de a supravieţui şi de a fi în pas cu restul. Indiferent dacă avem sau nu un mentor - după care să ne ghidăm sau de la care să învăţăm tot ce e mai bun şi ne place - sau un idol pe care să-l admirăm pentru ceea ce reuşeşte să reprezinte pentru noi, suntem rezultatul unui mulaj perfect asupra societăţii în speranţa unui trai mai bun. Avem impresia că dacă facem ce se cere şi dacă îndeplinim cu sârguinciozitate paleta de oferte a mediului ambiant, vom reuşi necondiţionat să devenim foarte asemănători unii cu alţii printr-o şlefuire a personaţităţii sfârşind a fi comuni prin dorinţe şi aşteptări acceptând generalul ca pe un dat firesc. Şi aici se aplică filosofia lui trebuie dintr-o postare anterioară. Indiscutabil nu avem opţiuni pentru a ne reprograma genetic derularea filmului vieţii noastre. Suntem ce vor alţii să fim şi trebuie să acceptăm cu cea mai incomodă strângere de inimă dacă vrem să fim compatibili cu ceea ce ni se oferă. Pe de altă parte, ne-am menţine condiţia noastră de mici genii, de personalitate individuală şi nu colectivă, de păreri personale şi nu comune prin afirmări şi lansări individuale asigurându-ne sursele noastre de venit din propriile noastre zbateri de a reuşi. Astfel am reuşi să fim noi într-un procentaj mult mai mare dar niciodată complet 100% datoriră tentaculelor societăţii care nu-ţi permit să faci individual totul pe de-a-ntregul şi care te cuprind fără să-ţi dea drumul niciodată. Ca şi o falsă reproducere după cel mai impozant tablou din istoria artei, oamenii se compun mecanizat şi sistematizat după ofertele care li se fac din speranţa de a fi acceptaţi. Clasicii (cu tot ce ţine de ei - de la atitudine până la felul lor de a fi) care încă mai trăiesc printre noi - şi care surprinzător că mai există - nu se pot metamorfoza sau transpune în era postomodernistă fiind incompatibili cu abundenţa de kitsch-uri şi clişee sociale care le-a inundat existenţa. E admirabil cum nu se mulează după acest "stil" care nu poate fi corect definit sau încadrat undeva datorită amalgamului de stiluri care nu se omogenizează. Pe alocuri mai îndeplinesc din cerinţele de azi (cu silă asimilând consumul inedit) din frica de a nu fi respinşi în totalitate de cei perfect postmodernişti. Există totuşi o metamorfoză, dar cu devieri "radicale" de comportament sau cu involuntare mutaţii genetice! Copiii de ieri au devenit adulţii de azi şi devin bătrânii de mâine printr-o spălăcire permanentă de personalitate şi o remodelare de caracter. Femeile erei acesteia vor da naştere unor androgini şi hibrizi mereu modelaţi de un sistem cameleon care preia de toate şi de peste tot şi aplică pe societatea noastră indiferent dacă se află sau nu în contextul potrivit. Urmează era roboţilor şi a mutanţilor cu o perfectă chirurgie estetică. Ambalaje impresionante active într-un stereotip dinamic!