Calcul de economii

Dacă ar fi să renunţ în viaţă la cele 5 lucruri de care sunt mai mult sau mai puţin dependentă, aş face economii considerabile. Cum nu o să renunţ, afişez doar calculele:
1. Dacă aş renunţa la cafea, aş economisi 34 RON/lună, 408 RON/an;
2. Dacă aş renunţa la ţigări, aş economisi 210 RON/lună, 2520 RON/an;
3. Cola, 60 RON/lună, 720/an;
4. Loto, 20 RON/lună, 240/an;
5. Renunţarea la unul din telefoanele mobile, 35 RON/lună, 420/an.

Şi astea sunt doar cinci lucruri cu care m-am obişnuit şi mi-ar lipsi dacă nu le-aş avea. Nu mai vorbesc de celelalte necesităţi sau mofturi: câte o haină, mersul la cosmetică, internet, ieşit în oraş etc-uri.

Deci: 408 + 2520 + 720 + 240 + 420 = 4308 RON, adică 43 milioane 80 de mii lei vechi, echivalentul a 1077 de euro - economie pe un an de zile. Prin urmare, dacă aş face asta la fiecare inceput de an, la sfârşit, în decembrie, cu 1077 € mi-aş permite o vacanţă frumoasă undeva - unde aş putea să beau Cola, cafea, să fumez Lucky, să pun în continuare la loto şi să readaug la convorbiri încă una dintre reţelele mobile. :-)

Un altfel de dicţionar by Nina partea a II-a

Unghii - 1. suprafaţă multiformă de lăcuit în diverse culori; 2. obiect specific bădăranilor pentru curăţat urechi, nas sau dinţi;
Inel de logodnă - clişeu romantic;
Ţigară - instrument fumigen (ţinut între degetul arătător şi mijlociu) care ţine mâna în erecţie;
Dubist - şofer pe dubă; femininul - dubistă;
Autostopist - fiinţă bipedă fără combustibil;
Tren - transport comun de suflete şi caractere;
Adult - copil major cu buletin;
Impotent - contraceptiv masculin;
Farfurie - suport caloric de diverse forme şi culori;
Lămâie - fruct ce te determină să tragi cu ochiul;
Pană - găurirea (in)voluntară a roţilor de maşină;
TV - cutie animată de diverse mărimi care tace sau vorbeşte la comandă;
Telefon mobil - tic nervos comun la nivel mondial: direcţionarea unei mâini către aparatul auditiv;
Zebra - animal bicolor cu o dilemă obsesivă: e neagră cu dungi albe sau albă cu dungi negre?

Scenariu ereditar

Ne-am născut într-un horoscop bolnav, când astrele nu-şi găseau rostul. Toţi ne naştem cu acelaşi păcat strămoşesc (din bătrâneţi povestit şi invocat) care ne urmează toată viaţa şi nu se dizolvă la spovedanie. Ne naştem direct o pasăre Phoenix, din cenuşa altor neamuri păcătoase şi aducem cu noi ereditatea lucrurilor fireşti. Nu le dobândim decât într-o măsură foarte mică fiindcă venim pe lume o data cu greşelile omenirii.
Procentul de credinţă e atunci când îţi agiţi şi îţi omogenizezi trăirile punându-le pe cântar. Constaţi că sunt uşoare, nu cântăresc nici un kilogram şi te gândeşti că nu trăieşti cum trebuie sau cum ai vrea. Simţămintele nobile sunt grele, cântaresc mult, de aia majoritatea nu le pot căra şi nu le pot cântări. Restul sentimentelor care se vor a fi intense sunt de fapt mici stări de bine şi confort cu un gramaj redus pe cântarul adevăratelor valori morale. Cât de rar ni se întâmplă să avem inima grea de la prea multă satisfacţie, venele şi arterele prea încărcate de un sânge ce aleargă fericit de la atâtea împliniri? Acele situaţii rare (de inundare sufletească cu lacrimi de extaz) iau proporţii considerabile şi dacă ne cântărim am realiza că suntem atât de "grei" de parcă am fi fost supuşi la o cură de îngraşare pentru un rol în filmul numit VIAŢĂ. Şi noi putem deveni astfel de actori, însă numai prin repetiţii de autoîmbărbătare şi prin competiţii acerbe. Regizorul iscăleşte mereu un alt scenariu, dar cu aceiaşi protagonişti mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru o scenă numită Concurs. Unul singur va fi mereu cel mai bun. Ca şi actori, trebuie să ne luăm rolul în serios şi să îl parcurgem în taină cu condiţia de a reflecta mereu asupra replicilor din rol. Sunteţi pregătiţi să vă învăţaţi piesa teatrală?

Şi acum români mari

No comment! Unul din fii domnului Silviu Prigoană e de apreciat! Foarte tare, la ce microfon a ajuns să ţină şi el (Honorius Prigoană) un discurs! Ne bucurăm că promovăm România prin oameni ca tine!!!

Un show mare, cu oameni mici, dar bogaţi

Aseară, ca niciodată, m-am tolănit la orizontală şi am început zapping-ul. Din succesiunea de canale şi emisiuni, m-am oprit la "Un show păcătos" pe Antena 1 cu Dan Capatos. Nu ştiu cât indica ceasul însă era totuşi târziu. După diverse discuţii, sună în direct Nikita care a născut. Era într-adevăr o veste de interes naţional. Bineînţeles că s-au oferit imagini cu tânăra mămică şi domnişoara Cristiana nu-ştiu-cum. Nikita pălăvrăgea ţinănd-o în braţe pe micuţa fetiţă (care avea 3 kile şi ceva şi a primit nota 10 la naştere) învelită într-o păturică din care ieşea mulţimea de bani. Dăăăăăh! Se pare că acu se aduce grosu'direct la spital, nu la botez sau la aniversări. Vorbăraie de laudă cât încăpea. Băi nene, când m-am născut eu (acu 24 de ani aveam 7 luni, deci mă născusem prematur), la 1 kil 400 (deci grasă, nu glumă!), nu a venit nimeni să arunce cu parai în incubatorul ală comunist! Nu că aş fi ştiut eu la ce m-ar putea ajuta, dar aşa ca şi chestie, că s-a chinuit mama cu mine. Aaaaa, acum ştiu. La mama nu a venit televiziunea fiindcă nu se ridica la rangul Nikitei, prin urmare nu a putut ştii nimeni din ţară dacă mi s-a adus sau nu măcar un sfanţ. Jesus! Bine că nu a filmat-o pe doamna Nikita în timp ce năştea că numai asta ne mai lipsea. Aşa e la Romania, una bucată prunc filmat cu lovelele în braţe încă de la venirea pe lume. E o mică vedetă Cristiana nu-ştiu-cum. Buuuun! Să trecem la lucruri mai serioase. După tot acest "show păcătos" îşi face simţită prezenţa în emisiune doamna Monica Columbianu (scuzaţi cacofonia - cea mai nouă depistată în limbajul monden). Proaspăt intrată în politică, doamna-cea-mai-tare (în sensul de tânăr bogat fotomodel-politician omniscient şi omniprezent) este de fapt, purtătorul de cuvânt al lui Nati Meir (ştiţi voi, povestea unui fost deputat care accede mai sus, la un posibil loc de candidat independent la Preşedinţie). Doamne iartă-ne şi nu ne lăsa! Omu' ăsta ştie română, nu zice nimeni că nu, dar are un accent de te dor urechile. Nici o problemă atâta vreme cât există un mesager care să explice clar şi răspicat ce a vrut de fapt să spună dl. candidat Nati Meir. Deci, rolul în peisaj al Monicăi este acela de a transmite mesaje. Tot aseară a mai specificat că vrea doar să pună în practică ce a învăţat la facultate (poate nu ştiaţi, dar Columbianca face facultatea pe care am terminat-o eu anul trecut, asta ca să ma laud!) fără onorarii bineînţeles. Ulterior, am aflat că e ziua de naştere a soţului ei, Iri împlinind aseară nu-ştiu-cât. A venit cu impresionantul cadou în emisiune pentru a ştii o Românie întreagă ce a primit Iri cadou de la ea. Cum, nuuu ştiţi? Un ceas (de aur - că altfel nu se putea, probabil cel mai brand-uit din ţără) în valoare de 48.000 de euro frate! A spus-o cu gura ei (de parcă ar fi fost leafa ei pe o lună), iar Dan Capatos a repetat, prin urmare am înţeles bine. La care ea, dezinvoltă şi "modestă" : "Ce vă miraţi aşa? E doar un ceas cadou!". Aşa ziceam şi eu, să nu vă miraţi că oricum nu e mai scump ca a lui Becali. Cu ceasul ăla, mi-aş lua eu un apartament aici pe plan local, mă scuzaţi, în metropola Baia Mare. Cu aproape 50.000 de euro, dacă stau să mă gândesc bine, cred că mi-aş permite o casă modestă în afara oraşului. Confraţilor, concetăţenilor şi contemporanilor, voi vă daţi seama încotro curg apele şi din ce direcţie bate vântul? Mie mi s-a zurlit părul în ceafă de la cum am ajuns să demitizăm toate formele de norme şi valori politice (singurele, pe alocuri, care au rămas intacte şi neatinse de prostie - că de corupţie nici nu e loc aici!) care au mai existat până la ora actuală (puţine, ce-i drept!). Nici că mai pot sau vreau să persist aici şi acum. Imaginaţi-vă doar cum ar deveni poporul ăsta condus de Nati Meir alături de consiliera lui d-na Monica Columbianu. Ohohoooo şi la mai bine!

Supărarea şi suferinţa

Supărarea şi suferinţa - că ai renunţat la ceva drag sau că ai pierdut în unele situaţii atăt persoane cât şi lucruri -, nu e doar o stare de spirit, ci e o bacterie ce zace printre viscerele tale, se hrăneşte cu, prin şi din tine. Se crede a fi virus la care nu s-a găsit încă antidot, iar bacteria intră în toate celulele pentru a fi sigură că i-a fost simţită prezenţa. Supărarea se alimentează cu fiecare gest necugetat, cu fiecare neuron pierdut la nervi; curge prin vene şi e inepuizabilă, împrietenindu-se cu suferinţa. Două bune prietene ce sălăşluiesc în propria noastră materie organică, se sfătuiesc una pe cealaltă, atunci când ar fi momentul să se odihnească puţin. Adorm adânc împreună pe inima-ţi din piept şi atunci în tine rodeşte iar speranţa şi bucuria că ai regăsit ce ai pierdut. Şi când vezi câtă indiferenţă şi lipsă de atitudine e în jurul tău, chiar că îţi vine şi ţie să cedezi şi să te cufunzi la rândul tău într-o stare de apatie amnezică. La ce folos să iubeşti oameni, lucruri şi situaţii când ştii că ele nu îţi sunt sudate ermetic pe retină şi că poate nu vei mai vedea niciodată ceva de care te-ai bucurat în trecut. Amintirile frumoase fac rău, te aduc în pragul melancoliei şi nostalgiei având impresia că nu există o ciclicitate a timpului. Ca nişte creaturi bipede perpetuum mobile suntem setaţi să ne anihilăm doza firească de amintiri şi e dovedit - clinic sănătos - să ne rupem cu totul de trecut. Lăsăm în urma noastră şi renunţăm la persoane, obiecte şi momente care uneori ne colorau universul şi ne animau starea de existenţă. Renunţarea -soră vitregă cu supărarea şi suferinţa- e una dintre cele mai grele alegeri din viaţă, cea mai bolnavă atitudine, dar când realizezi că nu te mai completezi şi nu mai eşti compatibil cu situaţiile şi cei din trecutul prezent - e totuşi cea mai bună soluţie. Prin urmare, e indicat să renunţi în orice clipă la ceea ce nu te mai face fericit, nu te mai înţelege, când starea de apatie e mereu plutitoare. Renunţarea la cei care te-ai confesat ca o carte deschisă şi acum simţi că eşti ignorat într-o măsură sau alta. Monologurile sunt cele mai bune destăinuiri ştiind astfel că ele nu îţi sunt indiferente. Să ne scriem câte un SMS la Suflet şi la Inimă pentru a ne răspunde cu pulsaţii vibrante. Cred că e singura relaţie pe care am putea să o avem zilnic şi pentru totdeauna. Cea mai sinceră şi mai strânsă relaţie de prietenie cu putinţă e dintre un individ cu propria lui persoană. E cea mai pură relaţie în care te simţi ascultat fără ca indiferenţa să te sfâşie gradat!

Cât de bine mă cunoaşte Dani

Trebuie neapărat să vă aduc la cunoştinţă o postare a unui prieten ce face referire şi la adresa mea. Nu m-am putut stăpâni să nu râd şi să nu îi dau dreptate la cum eram eu în anii de liceu. Am să pun aici părerea lui Borodi Mircea Daniel despre mine, din vremurile "bune" ale tinereţii. La textul lui mi-am permis să pun diacritice. Cine îi citeşte blogul şi mă cunoaşte şi pe mine, cred că se tăvălesc pe jos de râs. Pe blogul lui, postarea se intitulează "Ore de melancolie. Ani de liceu..." Deci:

"Gudurău Şotronica a lu' Anicha Hichii de pe bârnă: Nina Şovre

- aia cu păr exagerat de mult şi creţ.
- blondă din naştere
- prima fată care a acceptat să meargă cu mine la balul bobocilor
- fumatoare înrăită din naştere
- fata care scria cu 10 mii de culori dar predomina negrul
- fata cu note mult mai bunicele decât noi
- alcoolică din primii ani de viaţă
- melancolică şi visătoare înca din eprubetă
- întotdeauna cu manichiura făcută şi niciodată fără ojă pe unghii
- arunca bani grei pe îndreptat şi rărit podoaba capilară (rezista 3 ore)
- în toate cluburile din oraş era prezentă
- fumează întotdeauna de parcă ar fuma pentru ultima dată
- o gurmandă din fire , nu e indicat să stai cu ea la masă că sigur îţi vine să mănânci
- îi place să vorbescă de mâncare şi în somn
- adoră cafeaua cu mult lapte şi un pachet de ţigări
- stătea întotdeauna la prima masă din OJT
- era înconjurată mereu numai de "elitele" liceului
- nu suportă mâncarea puţină şi sănătoasă
- este obsedată de lumânări, scris frumos, pixuri, brichete, cercei, haine aranjate pe culori şi la dungă.
- are întotdeauna la ea o agendă, caiet, pix, medicamente, şerveţele, etc.
- visează mereu că o să caştige la loto
- mereu strângătoare. Şi ea vrea ce ai tu.
- râde 5 minute fără motiv.... aşa e în lumea ei.
- uraşte să întârzii când te întâlneşti cu ea.
- nu ştie să scuipe că dă pe ea.
- este încăpăţânată şi are întotdeauna ceva de comentat.
- scrie impecabil şi pentru asta o admir.
- subiectele noastre de ceartă erau americanii.
- o pot asocia cu un struţ rar de stepă care trăieşte într-o lume a ei fără motive de îngrijorare
- fumează Lucky Strike decând o fătat-o măsa...
- bea cola întotdeauna .... de alte sucuri nu a auzit.
- nu uită niciodată când e ziua mea."

Astea au fost cele spuse de scumpul meu prieten şi pentru asta îi mulţumesc că mai există să îmi reamintească ce frumoasă perioadă a fost liceul...Nu mă aşteptam să mă facă o vedetă pe internet, dar cred că mi-a întors roata :p. Mi-a expus o parte din felul meu de a fi de atunci, în care 80 % mă regăsesc şi azi. Prin urmare, nu m-am schimbat foarte mult, doar pretenţiile şi aşteptările au crescut (dar care cred că sunt specifice vârstei). Vreau doar să vă imaginaţi că nu mai fumez şi nu mai mănânc non-stop ca pe vremuri (fiindcă nu imi mai permit luxul acela de atunci :d). De fapt, mă cunoaşteţi voi mai bine, mai ales după trecerea anilor!

Cerere de mărire a salariului

Am primit un mail de la Sanda, prietena mea cea mai buna din facultate, care conţinea o cerere de mărire a salariului. M-a amuzat si am spus să v-o arăt şi vouă. Nu ştiu cine e solicitantul, dar a fost inspirat de situaţia actuală. Prin urmare, rândurile de mai jos nu îmi aparţin, ci le-am primit şi eu!

Cum să ceri o creştere salarială...?

Cerere angajat

Dragă Ş€fule,

Fi€care dintr€e angajaţii compani€i noastr€, sunt€m f€rm d€votaţi atât dumn€avoastră cât şi într€prind€rii.

Vr€m profitabilitat€, r€ntabilitat€, dar sunt€m şi noi oam€ni şi av€m n€voi.

Bazându-n€ p€ înţ€l€g€r€a dumn€avoastră, aşt€ptăm n€goci€r€a condiţiilor d€ muncă.

Cel€ bun€ !

Răspuns Şef

Dragi colegi,

Actuala NUanţă economico-socială NU vi se poate imputa doar vouă.

Noi NUmai alături de voi putem aNUnţa profituri şi aNUităţi către managementul superior.

ANUnţul că solicitaţi contiNUU majorări salariale, NU ne surprinde.

Vă aştept NU NUmai mâine ci oricând, la biroul meu spre a corecta NUanţele sesizate.

Ţineţi minte !

ANUnţul înseamnă NUmai apropiere faţă de nevoile voastre şi NU altceva !

Cele bune,

Şeful vostru,

IoNUţ

Aberaţii la început de săptămână

Curioasă din fire, mă întreb şi azi cum o să-mi treacă săptămâna;
Îmi trebuie săgeata lui cupidon pentru a înţepa o imaginaţie bolnavă;
Mă implor să fiu angajată măcar unde se poate, dacă nu unde îmi doresc;
Caut secretar voluntar care să-mi noteze în jurnal gândurile de azi;
Aş vrea să îmi modific săptămâna, dar nu am acces la codul de bare;
Şi azi, ca şi până acum, iluzia mi-e o stare de spirit şi un mod de a supravieţui;
Îmi trebuie o pastilă pentru amnezie, luată în fiecare dimineaţă la aceeaşi ora;
Şi acum cele 10 puteri de care dispun pe parcursul acestei zile:
1. Puterea de a ieşi din reverie, măcar până data viitoare (adică mâine);
2. Puterea de a spune verde-n faţă tot ce mă nemulţumeşte cu privire la cei cu care mă voi întâlni azi;
3. Puterea de a rămâne calmă la impedimentele cotidiene ce-mi bat deja la usă;
4. Puterea de a crede că azi voi începe o viaţă nouă din orice punct de vedere;
5. Puterea de a ieşi din incinta numită "casă" pentru a nu deveni complet sedentară;
6. Puterea de a mă rezuma la o singură cafea pentru a reduce palpitaţiile;
7. Puterea de a mă stăpâni să nu mai fumez un pachet de ţigări, nu de alta, dar nu mai am bani de altul;
8. Puterea de a reţine tot ce voi citi azi, pentru a-mi demonstra că memoria nu mă părăseşte;
9. Puterea de a nu răspunde "duşmanilor" la telefon;
10.Puterea de a fi alta, măcar azi!

M-am convins pe mine că voi reuşi toate cele de mai sus, din moment ce am atâtea puteri şi armele de care dispun îmi sunt ascuţite şi şlefuite, puţin ruginite, dar totuşi de ajutor. Deja totul sună altfel, diferenţele de context se resimt. Azi sunt puternică indiferent cine ce-ar zice. :)

La ce sunt bune cireşele?

La compoturi, dulceţuri, diverse deserturi, torturi sau prăjituri. Dar vă mai spun eu că uneori sunt bune şi ca obiecte ornative. Azi, din prea multă plictiseală... m-am jucat cu cireşe (ca un copil idiot si fascinat de cine ştie ce), nu că n-aş fi avut altceva mai bun de făcut. A rezultat asta:

Risipind un Orice sau un Oricând

Cât de neaşteptate sunt situaţiile vieţii. Există luni sau ani în care investeşti sentimente, depui suflet, cerni finaluri. Există zeci sau sute de săptămâni de prietenie în care te regăseşti şi te completezi cu cel de alături. Atâtea momente în care îţi verşi nervii şi frustrările asupra prietenilor şi ei la rândul lor, asupra ta. Începuturile - indiferent de natura lor - sunt mereu altfel, mereu dulci, tocmai pentru că nu ştiu viitorul imediat, pentru că sunt la stadiul de "cunoaştere". Tot ce ai construit în săptămâni, luni sau ani se poate dărâma într-o zi sau într-o oră prin schimb de replici greu, dur şi ostil sau prin decizii care nu ţin de o anumită persoană. Dintr-o funcţie înaltă poţi deveni subaltern, de la un job relativ stabil să devi şomer, de la o prietenie la non-sensuri, de la cel mai bun amic, la niciunul, de la a fi singur, la starea de cuplu ş.a.m.d. E impresionant cât de repede se pot schimba situaţiile (din bine în rău şi din rău în bine) şi mai ales că vin în momente în care nici măcar nu te aştepţi! Aici îşi pune amprenta imprevizibilul, care nici măcar nu mai cere explicaţii şi se lasă purtat în voia sorţii. Întorsătura lucrurilor ne marchează de multe ori peste măsura firească (suntem suparaţi sau fericiţi până la extreme) şi ne readuce într-o luare de poziţie. Ideal ar fi să fim mereu pregătiţi pentru situaţii dificile sau fără limită având la îndemână un zid ce blochează disperarea impasului. Supărarea e ca o barieră împotriva redresării situaţiilor de nelinişte. În planul de recuperare al stării sufleteşti ar trebui să avem la îndemână un alt bun prieten, o altă situaţie, un alt serviciu, un alt partener de viaţă în cazul celor singuri, un alt început. Atunci îţi revizuieşti ambiţiile, îţi cizelezi aşteptările, te gândeşti la ce minunat o să fie când o să priveşti un alt orizont. Eşti stăpânul propriilor tale dorinţe şi ştii că eşti apt să ţi le îndeplineşti.

Impulsuri de moment

Se spune că prima impresie contează. Eu spun că primul impuls pe care îl ai – cu privire la orice situaţie – e cel mai bun cu putinţă şi contează cel mai mult. Să faci exact ce simţi în momentul respectiv e cea mai bună soluţie. Bine, nu pun aici în scenă faptul că atunci când cineva te scoate din pepeni şi vrei să-i dai în cap, chiar să o faci! Deci în unele situaţii feelingul de moment nu e indicat. De exemplu, la un interviu, când ţi se pune o întrebare mai sucită, trebuie să-ţi „înfrânezi” puţin răspunsurile pentru a cugeta puţin la o replică „inteligentă” şi „exact potrivită”. Să fim serioşi, că eşti acolo pentru a da tot ce e mai bun din tine (te îmbraci de acasă cu vocabularul de sărbătoare, cu atitudinea de relaxare potrivită – fără crispări şi ticuri verbale, cu ţinuta impecabilă de omul potrivit la momentul potrivit şi cu toţi aşii tăi din mâneca de la sacoul norocos) şi pentru a spune ce vor ei să audă. Aici, primul impuls trebuie controlat pentru mici cizelări şi retuşuri, concluzionând degajat. Asta nu înseamnă că nu eşti tu însuţi, ci doar mai stilat ca de obicei. Cred că, spontaneitatea – din prisma primelor impulsurilor directe – este cel mai simplu şi mai sincer mod de a fi tu însuţi. Astfel e conturată faţa personalităţii tale. Voi mă auziţi ce tot aberez pe aici? Cred că în mine sălăşluieşte un mic psiholog cu pitici pe creier. Un psiholog creat de mine, prin mine, cu/şi pentru mine. E de sine stătător şi uşor bolnav. Psihologul meu trebuie să consulte personal un psihiatru; are mari probleme cu creierul, la nivelul percepţiei în general. O altă ipoteză: îţi place de cineva. Primul impuls: mergi şi îi spui. Şi asta faci! De ce? Măcar ştii o treabă: te vrea sau nu, sentimentul e reciproc sau nu. Ai încercat şi asta e de apreciat. Dacă feedback-ul e benefic înseamnă că ai avut tupeu, nu glumă (mai ales dacă eşti femeie şi eşti obişnuită / aştepţi / vrei ca el să facă primul pas). Bravo ţie! Poate că, dacă nu i-ai fi spus, nimic nu s-ar fi concretizat. Ce te face să crezi că mereu CELĂLALT şi nu TU trebuie să iei atitudine? Dacă răspunsul e diametral opus, priveşti acţiunea ca pe o încercare care a eşuat si mergi mai departe. Nu e un fiasco total şi nici un capăt de lume. A fi o femeie puternică înseamnă că uneori trebuie să fi tu prima care ia iniţiativa într-o relaţie, iar dacă rezultatul nu e cel aşteptat, să ai puterea de a zâmbi după răspuns şi de a merge mai departe fără pic de regret că ai încercat. Oare ce e mai nasol? Să regreţi că ai încercat decât să regreţi că nu ai încercat? Bineînţeles că răspunsul e în funcţie de starea de acceptare sau refuz. Jesus, cât admir femeile cu atitudine masculină (bineînţeles că nu în postura de afişare fizică, ci în comportamentul direct de manifestare a voinţei), nu că aş fi ca ele! Păcat, pentru că aş putea... Un ultim exemplu: îţi curg balele de poftă după o îngheţaţă mare cu topping de ce vrei tu. O vezi în vitrină şi salivezi cu gura închisă să nu te faci de ruşine. Primul impuls: te scormoneşti prin buzunare să vezi dacă-ţi ajung banii, apoi intri şi o cumperi! Una mai slabă sau mai plinuţă ar fi înlăturat impulsul printr-o gândire de genul: „nu pot, nu am voie... că mă îngraş”. Oricum s-ar fi îngrăşat de la ideea în sine şi numai gândindu-se cum ar fi fost să o mănânce.

Era allegro

O lume a vitezei - alegeri şi trăiri la repezeală. O lume în care nu putem să ne tragem sufletul indiferent de statutul nostru (există mereu cineva care să te sâcaie şi să te răscolească, care să nu-ţi dea pace pentru a te exprima liber şi în voie). Un allegro în care deciziile sunt pripite tocmai pentru că nu ai timp să le pui în balanţă. O miză deja devenită clişeu: totul sau nimic. Prin urmare, dacă nu ai dat un răspuns decisiv într-un timp foarte scurt inseamnă că eşti sortit pierzaniei. Fraţilor, avem nevoie de timp pentru noi, pentru decizii importante, pentru cei pe care îi iubim, pentru tot! Un secol în care toate se petrec la viteza luminii. Ca să le facem pe toate la modul rapid trebuie să ne progamăm când să iubim (fiindcă înainte de toate trebuie să triumfe cariera care în ziua de azi e în continuă aşteptare), când să mâncăm şi cum să o facem. În toate există o succesiune şi o secvenţialitate în care să acceptăm lucrurile treptat (pentru a le putea rumega) pentru a ne putea obişnui cu toate aspectele cotidiene. Există situaţii în care nu poţi da pe loc un răspuns, iar atunci eşti considerat nehotărât însă, ideea e, că ai nevoie de un râgaz pentru a da sentinţa irevocabilă. Prin urmare te-ai gândit la soluţia sau răspunsul favorabil.
Relaţiile, trăirile şi sentimentele ne sunt setate la limita maximă a vitezei. În loc să ne scoatem libertatea de la amanet şi să reflectăm asupra lucrurilor pe care vrem să le facem, atunci au alţii grija noastră de a ne seta valorile şi principiile. Dacă eşti sincer ajungi să îi răneşti pe altii prin felul direct de a spune lucrurilor pe nume. Când eşti la fel de sincer, rişti să fi şomer toată viaţa pentru că şefii nu dau doi bani pe căpăţâna ta ci pe felul în care, cum şi cât ai activat până în momentul anterior angajării. La ce dracu să mai conteze că eşti bun când ei au nevoie ACUM de unul deja instruit şi şcolit într-ale meseriei. Nu vor să-şi irosească resursele pentru un învăţăcel. Până să ajungi la sfărşitul drumurilor existenţiale, ai obosit să colinzi hârtoapele încercărilor. Refuzul categoric al celor care se cred guru în aceast secol iluzionist te dezarmează de toate răbdările pe care le-ai acumulat în timp. La ce folos să te autosugestionezi prin "va veni şi rândul meu", "totul va fi bine" şi etc-uri de genul ăsta. Nu contest faptul că o gândire pozitivă nu ajută, dar nu în măsura de a te scote fruntaş în batăliile societăţii intrate deja în metastază. Naiba ştie câţi îşi doresc un loc de muncă, bani suficienţi pentru mofturi mărunte, un apartament al lor şi poate şi o maşină. E oare corect să spun că 100%? Oare câţi mai visează (tot în ritm alert) la o vacanţă pe undeva, cândva, cu cineva? Toate astea le programăm în gând, că altfel nu se poate. Când aşterni totul pe hârtie, calculele sar cu două zerouri mai mult decât deţii tu în portofel, pe card sau în puşculită. Nu e tragic cum ne sunt răpite şi visele, singurile pe care le mai avem în măsura în care ni le permitem? Sunt al naibii de revoltată gândindu-mă că nu am un loc al meu în care să fac ce vreau, când şi cum vreau fără zeci de explicaţii (oricum neînţelese). O izbire necontenită de uşa pe care scrie "Înainte" care nu se deschide fiindcă nu mi se potriveşte cheia. Să-mi zică cineva la ce mă ajută tot ce ştiu, tot ce am citit şi tot ce am învăţat până acum! Există cumva o împlinire pe termen lung (în afară de aceea de a termina o facultate din propria voinţă) pentru că mi-aş dori să o închiriez? Ştiu că nu-mi permit, dar pentru asta m-aş împrumuta de peste tot! Această setare a vieţii pe allegro îmi bulversează toate aşteptările pe care le-am avut de la mine până în prezent.

Primitivism în secolul XXI

Am urmărit un reportaj pe Realitatea unde se evidenţia existenţa unui sat (nu îi mai reţin numele) demn de mila contemporanilor. Am văzut cum două copile străbat zilnic kilometrii pentru a ajunge la şcoală. Când se reîntorc "acasă" învaţă la lumina lumânării sperând la un trai măcar decent. Un sat unde asfaltul nu a cunoscut strazile, un sat fără biserică sau doctor. Singurii copii din sat, acele doua fetiţe se zbat pentru a răzbi din primitivism luând doar calificative de bine şi foarte bine la învăţătură. Cu un atare fond de dezgustare şi indignare cred ca este superfluu să vă comunic ca pentru acei oameni nu există noţiunea de "în pas cu lumea", "internet" sau "PC". Nu au habar de existenţa iluminatului electric, nu ştiu cum sunt restul, pentru că la ei toate au rămas în stadiul incipient de dezvoltare. Nu au posibilitatea de a se exprima liber despre poporul nostru fiindcă acolo nu a ajuns niciodată o urnă. Nu au şansa la nici un fel de informaţie (ziar, televizor, radio), nu mai pomenesc de cărţi sau reviste, telefoane mobile sau alte minuni Sunt fericiţi pentru că nu au la ce să aspire, pentru că nu ştiu la ce ar putea să viseze. Traiul decent nu le e familiar câtuşi de puţin. Sunt obişnuiţi cu casele lor cârpite cu lut, lumânări în loc de bec şi mâncare STRICT necesară (pentru a nu muri de foame): pâine, apă şi cartofi - cam aşa arată meniul lor zilnic. Vorbele omeneşti sunt rudimentare şi salabisite, hainele sunt de-o vârsta cu ei. Filmarea m-a mişcat până la lacrimi şi îmi pare rău că nu am posibilitatea să îi ajut măcar să se descopere. Acel loc de care nu a auzit nimeni (în afara de reporterii care l-au descoperit) totuşi există prin simplitatea, primitivismul şi autoobişnuinţa specifică locuitorilor. Măcar acum, că ştim şi noi, ar trebui să se ia măsuri pentru aducerea la "viaţă" a sufletelor contemporane. Primul care a luat atitudine a fost Mihai Tatulici prin campania "Stradă, şcoală şi spital". Sunt curioasă câţi şi cât timp o să-l sprijine binevoitorii acestei naţii numită "ROMÂNIA". Mai bine zis, problema ar trebui să se pună altfel: câţi dintre miliardarii acestui popor o să aibă demnitatea de a anihila grăuntele primitiv încă existent.
Câtă vreme conformismul va fi religie naţională? Oare cât timp ne mai trebuie să ne dezmeticim pentru a ieşi din labirintul complacerilor şi al plafonărilor? Acest kitsch de imagine europeană nu ne ajută nici măcar la conştientizarea faptului că suntem incopetenţi la aliniera standardelor UE. Denigrăm sistemul, dar suntem mândri că facem parte din el (comparativ cu cei care nu ştiu ce e un sistem, dar mai ales cum să facă parte din el). Comparaţia mea e uşor forţată însă locuitorii acelui cătun probabil sunt mai împliniţi în lamentări cotidine decât noi, cei de rând. De ce? Nu plătesc taxe şi impozite, nu ştiu şi nu pot să voteze (un regim de dreapta sau de stânga) pentru că sunt apolitici sau rupţi de realitate, nu au noţiunea banului la alimente sau încălţăminte (de exemplu), nu ştiu că preşedintele vorbeşte printr-o cutie animată numită televizor - pentru că nu au aşa ceva şi dăcă ar avea, nu l-ar putea conecta la sursa de energie. Acei săteni nu sunt agasaţi zilnic de problema crizei economice, a gripei porcine, a ştirilor macabre de la ora 17, a şomajului anticipat şi multe alte etc-uri. Nici nu au pierdut nimic că nu cunosc toate aceste aspecte "moderne". Sărăcia lor e mai "benefică" decât sărăcia noastră, iar fericirile lor sunt mai dulci decât ale noastre. În unele momente mi-aş dori să fiu şi eu ruptă de realitate decât să mă înstrâmb zilnic la ea. Diferenţa dintre mine şi ei e următoarea: îmi permit să am vise, să lupt pentru a le îndeplini. Am pe alocuri posibilitatea (mică, ce-i drept) de a-mi atinge scopurile în măsura în care sistemul îmi permite. Noi "avem di tăte" şi totuşi suntem ca ei!
Vreau să-mi lăsaţi un comment cu părerea voastră: ce credeţi că ar trebui să se facă în această privinţă? Cine ar trebui să se impună şi să ia atitudine?

Un sentiment de bine

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Îmi întind cele patru tentacule până la relaxarea maximă. E 7:43. Prin perdeaua de la geam întrezăresc un soare palid, dar prietenos. Cu prelungiri de membre mă dezvelesc de pătura timpului nocturn. Mă ridic bine dispusă şi înfăşurată într-o stare de euforie. Dimineaţa intră pe sub geam şi-mi mângâie simţămintele. E energică şi matinală de fiecare dată. Mă aşteaptă de ceva vreme să-i fac cafeaua obişnuită. Ziua pitită după uşa camerei mele îmi zâmbeşte promiţător. Ştie că împreună suntem cele mai bune prietene. Mă însoţeşte la cumpărături, plimbări şi gânduri. Fredonez fără urmă de vocaţie "do me good" de la Amy Winehouse şi-mi dau seama că sunt fericită fără un motiv anume. Pur şi simplu m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă chiar dacă nu am bani, un job sau o locuinţă proprie. Cred că am visat prea mult şi prea frumos în noaptea ce tocmai a trecut. Efectiv am impresia că azi pot mişca munţii din loc cu puterea mea supranaturală, puterea mea de supraom. Singura nefericire e că nu am scanner. Mi-aş scana dimineaţa asta mirifică, pozitivă, mustind de plăcere şi beatitudine.

Are 11 ani şi nu a luat niciodată lecţii de dans

I love this kid.

funny banned beer commercial

Cine ştie ce efecte halucinogene conţine berea asta... De la una nu poţi să ai astfel de închipuiri numai dacă eşti bărbat obsedat. Se mai comanda una, dade-dade aia se dezbracă de tot :p. Dacă o fi aşa de bună, cred că am să îmi comand şi eu una :)

Exactly 24!

Azi sunt mai mult decât o transpunere pixelată a acestor însemnări. Sunt mai mult decât o înşiruire de rânduri despre mine, alţii şi lumea mea din aceste postări. În clipa de faţă sunt mai mult decât SSS (superficială, sentimentală, specială). E efectiv ziua în care îmbrac haina cu numărul 24 timp de un an. Câte spălări, şifonări şi călcări va suferi tricoul ăsta... E din stofă de calitate care rezistă uzurii timp de 365 de ori.
Mă încearcă o nirvana a momentelor şi atitudinilor acumulate în 96 de anotimpuri de copilărie, adolescenţă şi maturitate. Am mai adăugat în biblioteca sufletului încă o carte cu întâmplări şi contexte mai mult sau mai puţin statice, mai mult sau mai puţin "trăite". Un amalgam de sentimente m-au încercat timp de 288 de luni prin însăşi evoluţia lor: de la jucării la autocunoaştere şi apoi la confirmarea caracterului.
Aşa e, azi sunt mai bătrână cu un an. Ce bine ar fi dacă bătrâneţea ar arăta la fel şi peste 20 de ani.

Să vorbim despre Bamboo

Clubul acela scuuump şi plin de bocotani mai mult sau mai puţin mondeni, de înstăriţi anonimi sau cunoscuţi. Un loc cu şi despre bani, cu şi despre fiţe. Bun! Citisem undeva pe net că pentru a-ţi rezerva o masă trebuie să-ţi uşurezi portofelul de vreo 400 de euro, deci vreo 15 milioane de lei vechi în care totuşi e inclusă ceva băutură. Jesus! Dacă informaţia e reală, atunci cu banii respectivi aş putea să vizitez o ţără din Europa sau să am un party mişto la mine acasă cu muzica pe care o vreau şi cu toate mofturile aferente. Există "n" alte cluburi în care nu trebuie să îţi ţi locul rezervat pentru o grămadă de bani. Cert e că respectivii clienţi ai Bamboo-ului sunt oameni cu "valoare" grea care-şi donează finaţele pentru un gust de whisky, coniac, vin sau cocktail-uri. Toate se pot consuma şi în alte cadre mai puţin fiţoase sau de ce nu acasă, unde nu trebuie să îţi "inchiriezi" livingul. Aşa e, e adevărat că nu ai parte de atmosfera din Bamboo şi de spălarea ochilor cu o înşiruire de portofele burduşite fie de valută, lei sau carduri. În oricare altă parte nu poţi trăi senzaţiile, show-ul, starea de distrcţie şi megapopularitatea precum la Bamboo. Nu-ţi poţi permite să îţi sprijini fesele pe alte fake-uri de canapele decât pe cele prezente în clubul cu mare renume şi rezonanţă. Oare chiar nu mai există şi un alt loc pentru quality going out? Oare trebuie să ne supunem unui fanatism al luxului pentru a ne simţi cu adevărat bine într-un club? De ce costă atât de mult ca să poţi avea acces la un dezmăţ când poţi să te "dezlănţui" în voie şi în altă parte pe bani mai puţini? Am avut curiozitatea de a intra pe site-ul clubului pentru a parcurge descrierea acestuia şi am rămas efectiv uluită de o propoziţie ca şi încheiere şi anume: "Într-o unică idee - un club accesibil pentru toată lumea". Bă fraţilor, eu cred că aştia nu cunosc noţiunea de şomer sau de simplu angajat pentru o leafă minimă pe economie. Corect! Îmi veţi spune că dacă nu îmi place, nu vreau şi nu îmi permit un Bamboo atunci sa tac dracu din gură şi să nu mai bat câmpii pe tema asta. Păi e vorba de ce spun ei prin fraza de mai sus şi de fapt care e realitatea - nu e un loc pentru oamenii de rând. Apoi, mai e menţionat tot la ei pe site că parcarea e gratis dupa 10 seara. Asta m-a încălzit peste măsură - fiindcă dacă aş dori să merg, oricum nu am maşină personală. Deci, dacă mă decid că imi permit o seară acolo, înseamnă că îmi permit şi un taxi (apelez la spartul puşculiţei de monezi de 50 de bani). Apoi, să fim serioşi că nu ma duc să beau un cola la sfert (care e mult mai scump decât unu' la 2 litrii de la oricare magazin şi fiindcă am "valoare"), ci mă pretez la o sticlă de un anumit tip de alcool. În rest nimic de comentat la descrierea expusă de ei. Totul pare mirific şi perfect, ospitalier şi cu stil. Prin urmare, nu am nimic cu aspectul şi designul care într-adevăr sunt ceva aparte, ci doar cu ideea de snobism. Mă aştept la multe critici din partea consumatorilor de Bamboo (care oricum nu locuiesc şi nu trec pe acest blog niciodata - cu atât mai bine) însă las aprecierile la latitudinea celor de-o seamă cu mine...

Fericirea ca obligaţie

când dorm şi plouă mărunt;
când e soare şi pot să fac o baie undeva;
când fredonez o melodie având impresia că am voce;
când strâng un copil în braţe înţelegându-i jumătăţile de cuvinte;
când îmi iese un lucru plănuit;
când dintr-o gafă am avut ceva de învăţat;
când cred cu înverşunare că uneori voi avea o lună de miere într-un loc exotic;
când am impresia că voi fi o mamă exemplară;
când beau vin;
când răsfoiesc albume cu fotografii;
când iubesc pe cineva care nu mi se potriveşte, pentru că atunci pot iubi fără compromisuri;
când pot să-mi cheltui banii ce i-am făcut singură, fără să dau explicaţii;
când nu exista o soluţie mai bună pentru rezolvarea unei probleme;
când dau copy-paste la starea de fericire şi pentru ziua de mâine;
când mă simt înţeleasă de părinţi;

13 mai 2009

Cafeaua stă captivă în presou, aşteaptă să o eliberez. O stârnesc la comandă. Îmi place să o beau fierbinte cu miros, zahăr, spumă şi lapte. Mi-am început dimineaţa cu gândul că trebuie să merg să-mi scot buletinul de la poliţie (acelaşi nume, dar rescris după 10 ani). Poate aşa voi reînvăţa să ştiu cine sunt, că azi mi-am uitat şi identitatea. Adulmec cafeaua alături de Laura Stoica din winamp care-mi şopteşte povestea unui "actor grăbit". Sunt prizoniera papilelor gustative care se împrăştie pe molari. Savurez fiecare înghiţitură care-mi trezeşte ziua făcând-o mai reală ca niciodată. Mă îmbrac la întâmplare şi total neasortată cu griul străzilor.Cu o tentă de agresivitate asimilez ultima gură de cafea pentru a porni în căutarea identităţii. Mă prefac străină de propria-mi persoană pentru a nu-mi aduce aminte de actualele gânduri ce-mi ţes creierul intrat în rutină. Devin un homo melancolicus din pricina timpului bolnav care se încăpăţânează să treacă mai repede. Am să mai trag o fugă până la farmacie să cumpăr medicamente pentru vindecarea timpului prezent. Sau înainte de toate astea am să fac o vizită medicului de familie ca să-mi prescrie o reţetă pentru amnezie totală.
Am să mă întorc acasă şi am să-mi demonstrez că nu a murit Stănescu. Îmi trăieşte în volume şi în suflet, atât de organic şi de viu. Stănescu gândeşte în locul meu cu emoticoane la fiecare gest, deci trăieşte în acelaşi ritm cu mine!

Iluzie

Sunt pieton. Calc zebre în fiecare zi de câteva ori. Le rănesc cu paşii mei grei şi nehotărâţi. Caut o stradă fără maşini, oameni sau câini comunitari, vagabonzi sau căruţe trase de cai. Mă preumblu pe asfaltul negru de mizerii asamblate ca un puzzle. Răsuflu lung şi obosită alungând atomii de praf. Într-o clipire de pleoape zăresc un tonomat animat şi viu colorat. Mă agit să născocesc printre buzunare o monedă pentru a-l alimenta. El îmi anticipează gestul şi-mi spune pe un glas robotizat: eu mă hrănesc cu dorinţele oamenilor din lumea întreagă. Îmi vâjâie capul de la gândurile ce-mi împânzesc ţeasta cu atâta agresivitate. Ascultându-l, mă dezmeticesc şi caut să-mi ascund mirarea. După o tăcere scurtă dar apăsătoare el adaugă: dăcă îmi cureţi sufletul de praful adunat, am să îţi îndeplinesc orice dorinţă. Mă fâstâcesc să-mi caut batiste, gesturile mi se încurcă şi nu găsesc nici măcar un petec de material pentru a-l ajuta. Tonomatul de dorinţe, amuzat de atitudinea mea îmi spune că ştergerea sufletului lui nu se face ca un automatism firesc de curăţenie fizică, ca şi lustruirea mobilei de acasă. Îmi propune să îi fac o destăinuire, să îi povestesc o lecţie de viaţă. Era omul poveştilor şi al îngăduinţei, robotul ce se hrănea cu descărcări sufleteşti. Am vociferat sacadat o născocire de moment pentru a diminua clipa îndelung bizară. M-a lăsat să îmi pun dorinţa asigurându-mă că se va îndeplini. Datoria mea e să-l mai vizitez din când în când pentru a-i curăţa sufletul cu poveşti.
Debusolată si complet răvăşită de sentimente, pe acelaşi drum (care acum părea mai îngust şi mai sufocant ca niciodată) mă întorc acasă. În cutia poştală stă pitită o hârtie colorată. Curioasă, o iau şi parcurg fiecare rând scris caligrafic : "Inimă stingheră şi rătăcită, nu-ţi mai căuta pretexte pentru a te ascunde de simţăminte. Ia aminte şi nu-ţi închiria sentimente pe care să le foloseşti doar în maximă siguranţă sau pe care să le îmbraci în prag de sărbătoare. Sentimentele puternice ce sălăşluiesc în tine sunt pentru fiecare zi şi nu-ţi fie frică să le dai frâu liber. Îngrădeşte-ţi suspiciunile pentru ca acestea să nu prindă zorii zilei şi nu lăsa să iasă la iveală fricile de eşec. Scoate-ţi de la naftalină dorinţele învechite pentru a broda pe ele şi pentru a le putea oferi libertatea de îndeplinire. Dacă eşti pregătită pentru respectarea acestor 'reguli', atunci dorinţa ta e lege pentru mine şi se află în grija mea." Semnat Vânătorul de dorinţe!

De 27 ori DEPLASAT

1. că oamenii care nu se suportă ajung să se iubească, că polurile opuse ale caracterelor se atrag cu cât se simt mai diferiţi;
2. că un prieten reuşeşte să te supere, cu toate că îţi e prieten;
3. că atunci când vrei să râzi, nu îţi găseşti niciodată o scuză pentru reacţia de a fi fericit;
4. să te răzbuni fără să câştigi ceva, doar pentru satisfacţia în sine de-a fi plătit cu reversul monezii;
5. să cataloghezi lumea (după aparenţe) fără să îi cunoşti viaţa sau ambiţiile;
6. că de cele mai multe ori banii rezolvă situaţiile majore de orice natură;
7. că trebuie să ne progamăm viaţa fără să o simţim în profunzime;
8. că nu mai avem timp pentru persoana specială de lângă noi;
9. că mofturile cu care porneşti de acasă costă mai mult când ajungi la magazin/destinaţie;
10. cum în câteva secunde poţi comite o greşeală fatală fără remedieri perfecte;
11. că lamentarea şi complacerea e al naibii de dulce când nu-ţi vezi rostul în viaţă;
12. că unele probleme chiar nu au soluţii indiferent de ce ar zice lumea;
13. că atunci când iubeşti mai intens să apară o tornadă care să spulbere tot;
14. să nu exişti în gândul nimănui;
15. să nu faci un lucru din considerentul că astrele aşa ţi-au sugerat;
16. să îţi schimbi gusturile doar pentru a fi în trend;
17. că există oameni care nu au nici o stare de spirit;
18. să dai vina pe destin pentru gafele tale;
19. să te prefaci şi să te mulezi perfect situaţiei doar de dragul de a obţine ceva;
20. să te plictiseşti când ai prieteni pe lângă tine;
21. să ai impresia că nu trebuie să te schimbi, măcar dintr-un singur punct de vedere;
22. să alungi o persoană doar pentru că nu îţi oferă atenţia cuvenită;
23. să oferi flori în prag de divorţ;
24. să tragi ca bou o viaţă pentru acelaşi sfârşit comun;
25. să nu poţi fi tu însuţi în unele împrejurări;
26. să nu crezi că lumea oricum te judecă înainte de a te cunoaşte;
27. să accepţi ideea că hainele îl fac pe om şi nu invers.

Timpul

Simt infinitul şi efemerul timp
Ce pentru mulţi se scurge iremediabil
În fiecare năstruşnic anotimp
Şi parcă uneori, crud de palpabil!

Cand îl simt cum se topeşte...tac!
Bate simultan cu ritmul pulsaţiilor
Curge arzător ca şi lacrimile ce zac...
E mut ca şi freamatul durerilor!

Prin el, stelele-şi găsesc rostul,
Cu el soarele răsare şi apune
Aşa se-ngroapă ziua-n amurgul
Ce trece fără a spune.

Ca un veşnic păcat, timpul iar tace
Rodeşte ca o rază de lumină
Şi mult şi dens şi plin de pace
Firea lumii amarnic suspină.

Şi eu îmi ridic chipul în zare
Cu glas tremurând, curs din infern
Mă zbat între lacrimi de sare
Dureri pe care veşnic le cern.

Şi flacăra focului trece grăbită
Se scurge-n ierarhicul timp
Şi apa-n valuri se-agită
Fără să zic, sfârşitul presimt!

Mă doare suflul, văzul, auzul
Roşul sângelui energic se varsă
S-ar închina cu o cruce pământul
Dar mâna draptă-i e arsă!

1 MAI

Ce tare! De 1 mai nu am facut nimic deosebit. Şomez ca şi până acum şi nu am avut cum să mă bucur din plin de această zi. Dacă lucram şi aveam liber ar fi fost de-a dreptul bestial, însă aşa sunt obişnuită cu lamentările mele de zi cu zi. Mi-am scos o carte mişto de la bibliotecă şi m-am pus pe lecturat. Mi-am înecat timpul filă cu filă, devoram realismul situaţiilor expuse de Beigbeder şi m-am dezbrăcat pe moment de haina plictisului nevrotic. În "Egoistul romantic" m-am pierdut azi mai mult ca oricând visând la ce nu o să am niciodată ACASĂ. Acel bărbat incurabil de sentimente profunde, de masculinitate "egoistă", de un fustangiu adorbail şi nu blamabil. Pur şi simplu, cartea mi-a redat stări şi stări, emoţii şi tensionări dar nicidecum indignări mai ales la unele reacţii misogine din partea scriitorului. Deşi nu mă identific deloc cu nici un personaj feminin descris de el, nici macar vag, descopăr la un moment dat că vorbeşte de o tipă Nina şi apoi de o alta Niculina. Asocierea numelor cu propria-mi persoană m-au agitat peste măsura firească, uşor revoltată de atitudinea celor două personaje feminine (cu numele de mai sus) descrise de Beigbeder. Anyway, pe alocuri respingator, iar in unele situaţii extrem de atrăgător, this man made my day perfect! Dacă mă întreabă cineva de ce sunt aşa de fericită azi (nu că aş avea un motiv realmente pertinent), i-aş spune că un roman light şi uşor digerabil m-a făcut să constat realitatea pătimaşă. Prin urmare, AZI am renunţat la acel posibil "el" - pe care-l invocam adesea în gând - tocmai pentru nu a iubi iluzia de a fi cu el. Ştiind că totul avea să rămână la stadiul incipient de atracţie nedesluşită şi la o dragoste mocnind în taină, am decis să îl exclud din tot ce a însemnat vreodată. După ziua de azi, tot ce ţine de "el" mă lasă rece şi mai şifonată de sentimente ca oricând. Mi-e "frică" doar de clipa sau de ziua în care va trebui să îi spun "prea târziu". Cam astea ar fi nostalgiile şi melancoliile mele de azi, 1 MAI nemuncitoresc. O zi care mi-a deschis poartă reală a conştientizării...