Îmi plac ochii mari şi blânzi, pătrunzători şi calzi, faţa senină şi radiantă de bucurie şi melancolie.
Îmi place să cred că oamenii sunt mai frumoşi decât par în realitate, doar că greutăţile îi fac reci şi gri.
Îmi place înserarea de toamnă când căldura se domoleşte şi natura devine somnoroasă.
Îmi place de mine când râd, că uit de neîmpliniri.
Îmi plac nopţile calde în care adorm cu geamul deschis şi luna îmi luminează visele.
Îmi place vinul fiert cu scorţişoară băut în serile de iarnă.
Îmi plac copacii dezbracaţi de poveşti care rămân muţi la venirea iernii.
Îmi plac poveştile spuse noaptea târziu.
Îmi place pata de culoare care îmi invadează viaţa, în fiecare zi un strop de culoare.
Îmi place, noaptea când mă pun în pat, să mă gândesc la ce aş vrea să mi se-ntâmple.
Îmi place să am în minte oamenii pe care îi iubesc, lucrurile care le ador, visele în care cred.
Îmi place că ştiu ce vreau de la viaţă, comparativ cu nehotărâţii. Îmi place să cred că toate mi se vor întâmpla cândva exact aşa cum vreau eu. Pentru că vreau, pentru că (,) cred.
Mi-ar place însă să ştiu ce fel de viaţă îmi rezervă viitorul, ce fel de surprize mă aşteaptă în lupta care vine. Nu ca să le schimb, ci doar ca să mă previn. Sau poate să mă pregătesc. Mi-ar place să ştiu dacă voi face alegerile potrivite, voi lua deciziile cele mai bune ş.a.m.d.
vineri, 29 ianuarie 2010
luni, 25 ianuarie 2010
Explicaţia?
Sâmbătă a murit o vecină de-a mea. Cancer la colon, descoperit în metastază. A dus-o aşa aproape 5 luni. O femeie fară nici un fel de vicii şi care nu făcea excese alimentare niciodată. Mereu mânca raţional. A fost profesoară de sport şi a dus o viaţă sănătoasă. Îşi cultiva propriile legume fără aditivi şi conservanţi, în propria ei grădină. Soţul ei e medic.
Ieri a fost "reuniunea" la Capelă. Multă lume, supărare şi coroane. Soţul ei la final a luat cuvântul. A ţinut un speech despre iubire şi cât de mult a însemnat d-na T. pentru dânsul. Ţi se înmoaie inima la acele vorbe spuse din suflet şi cu o emotivitate atipică unui doctor (chirurg mai ales). Cuvintele lui au tulburat şi mişcat lumea prezentă. Dar lucrul cel mai impresionant a fost următorul: prezenţa unor coroane, din partea fostelor colege de liceu, care nu au uitat-o şi pe care era scris "(...) promoţia 1950, liceul Gheorghe Şincai". M-au trecut fiorii. Cum au trecut anii şi persoane care i-au fost colege in liceu, şi-au amintit şi acum de d-na T. şi i-au fost alaturi până la final, până pe ultimul drum.
Dar cel mai deprimant şi mai descurajator e modul în care se sting oamenii curaţi la suflet, cinstiţi şi buni. Oameni care toată viaţa au muncit şi care atunci când s-au lovit de obstacole, au ştiu să treacă peste toate împreună. Dar cum rămâne cu cei care comit crime, care dau în cap pentru un pumn de bani, taţi care îşi violează fiicele ş.a.m.d.? Ei trăiesc bine mersi, dar de fapt nu asta e frustrant! Faptul că ei se vor scurge uşor, fără griji, fără regrete (că doar astfel de "oameni" nu cred că au conştiinţă), fără durere. Nu vedem că le pare rău, că suferă pentru nelegiuirile comise, că vor să facă un bine în schimb.
Oamenii buni şi frumoşi mor în dureri, uneori chinuri cumplite, loviţi de o boală grea sau ţinuţi la pat fără posibilităţi de a se descurca singuri. Ăilalţi în cel mai fericit caz sfârşesc la pârnaie, unde au mâncare, căldură etc. Dar nu îi macină sufletul, nu îi doare inima, nu cunosc iubirea sau suferinţa.
Care mama naibii e explicaţia? Care e explicaţia existenţei efemere din perspectiva diferenţierii indivizilor?
Ieri a fost "reuniunea" la Capelă. Multă lume, supărare şi coroane. Soţul ei la final a luat cuvântul. A ţinut un speech despre iubire şi cât de mult a însemnat d-na T. pentru dânsul. Ţi se înmoaie inima la acele vorbe spuse din suflet şi cu o emotivitate atipică unui doctor (chirurg mai ales). Cuvintele lui au tulburat şi mişcat lumea prezentă. Dar lucrul cel mai impresionant a fost următorul: prezenţa unor coroane, din partea fostelor colege de liceu, care nu au uitat-o şi pe care era scris "(...) promoţia 1950, liceul Gheorghe Şincai". M-au trecut fiorii. Cum au trecut anii şi persoane care i-au fost colege in liceu, şi-au amintit şi acum de d-na T. şi i-au fost alaturi până la final, până pe ultimul drum.
Dar cel mai deprimant şi mai descurajator e modul în care se sting oamenii curaţi la suflet, cinstiţi şi buni. Oameni care toată viaţa au muncit şi care atunci când s-au lovit de obstacole, au ştiu să treacă peste toate împreună. Dar cum rămâne cu cei care comit crime, care dau în cap pentru un pumn de bani, taţi care îşi violează fiicele ş.a.m.d.? Ei trăiesc bine mersi, dar de fapt nu asta e frustrant! Faptul că ei se vor scurge uşor, fără griji, fără regrete (că doar astfel de "oameni" nu cred că au conştiinţă), fără durere. Nu vedem că le pare rău, că suferă pentru nelegiuirile comise, că vor să facă un bine în schimb.
Oamenii buni şi frumoşi mor în dureri, uneori chinuri cumplite, loviţi de o boală grea sau ţinuţi la pat fără posibilităţi de a se descurca singuri. Ăilalţi în cel mai fericit caz sfârşesc la pârnaie, unde au mâncare, căldură etc. Dar nu îi macină sufletul, nu îi doare inima, nu cunosc iubirea sau suferinţa.
Care mama naibii e explicaţia? Care e explicaţia existenţei efemere din perspectiva diferenţierii indivizilor?
vineri, 22 ianuarie 2010
Pentru devoratorii de publicitate
conotatii peste conotatii, asocieri cu diverse lucruri, aluzii interesante, imaginatie foarte bogata, creativitate la maxim, inedit, nonconformist - asta inseamna publicitate comestibila, digerabila, adorata.
- batranica asta e bestiala. dupa limbaj tipic sudista. o femeie old-fasion dar foarte binevoitoare si atenta cu strainii atunci cand isi pierd "umbrela". nici nu o prinde rau rozul :D asociere intre internet si sexualitate. de fapt, la noi totul e conotativ: de la uleiul banal cu tente sexuale pana la umbrele dildo :))
ingenios. funny. ritmic. totusi nepotrivire de rasa ;), dar acceptabil ca si dimensiunea lor de plus, comparativ cu realitatea. puteti percepe diferenta de inaltime si nu numai dintre un urs si un iepuras? o sa iasa un iepurours care o sa indrageasca muzica :p
se irita ca are doar bricheta si tigarile nu. se enerveaza si se descarca pe o "umflatura" de sub covor care habar n-are ce este. saraca fata care isi cauta animalutul ei disparut. una dintre cele mai "smart" reclame la "tutunul care ucide", desi sunt altele mult mai "impunatoare".
Si asa mai departe. Sunt foarte multe funny, stupid and banned comercials. Dansuri lascive, atitudini ostentative, gesturi agresive etc.
- batranica asta e bestiala. dupa limbaj tipic sudista. o femeie old-fasion dar foarte binevoitoare si atenta cu strainii atunci cand isi pierd "umbrela". nici nu o prinde rau rozul :D asociere intre internet si sexualitate. de fapt, la noi totul e conotativ: de la uleiul banal cu tente sexuale pana la umbrele dildo :))
ingenios. funny. ritmic. totusi nepotrivire de rasa ;), dar acceptabil ca si dimensiunea lor de plus, comparativ cu realitatea. puteti percepe diferenta de inaltime si nu numai dintre un urs si un iepuras? o sa iasa un iepurours care o sa indrageasca muzica :p
se irita ca are doar bricheta si tigarile nu. se enerveaza si se descarca pe o "umflatura" de sub covor care habar n-are ce este. saraca fata care isi cauta animalutul ei disparut. una dintre cele mai "smart" reclame la "tutunul care ucide", desi sunt altele mult mai "impunatoare".
Si asa mai departe. Sunt foarte multe funny, stupid and banned comercials. Dansuri lascive, atitudini ostentative, gesturi agresive etc.
joi, 21 ianuarie 2010
Iubesc omul conservator
Nu ma pot judeca de ce sunt conservatoare din punct de vedere sentimental. De ce persist sa am aceleasi pareri cand de fapt ma atrage noul. Noul in materie de perceptie, receptivitate, cultura. Dar sunt statica in materie de autenticitate masculina, clasicism, romantism. Nu e firesc pentru mine, sa vreau altceva. Un postmodernist care nu se identifica in repere relativ normale, ci doar in puncte de "sprijin" nonconformiste? Pai asta la ce categorie intra?
Cineva imi spusese mai demult ca (,) conservatorismul te zapaceste si nu te lasa sa fii open mind. Ideea e alta: eu admir, prefer si sper sa raman cramponata in unele chestiuni care tin de afinitati, voluptati refulate sau nu pana in adancul virtutilor. A fi ultramodern in zilele acestea, credeti-ma ca perceptia este rau deformata: un cocalar consumator de fake-ri si kitch-uri vizavi de femeia contemporana sau cea Actuala / Prezenta. Bineinteles ca se prefera damele de companie sau frivolele sugative in Scopul unor placeri de moment, care scuza mijloacele.
Platitudinea restransa pana la stadiul de prostie incurabila ma descurajeaza sa mai cred ca exista ceva profund romanesc. Ceva traditional, tipic noua, autentic prin propriile valori. Omul conservator este fiinta care s-a obisnuit cu manierele, gandurile, gesturile atat de personale si atat de intransigente. Omul care este contemporan dar nu omogen cu postmodernitatea. Care nu face amalgam de banalitati servite pretutindeni. Individul care accepta si intelege absolut tot ce-l inconjoara dar care refuza sa asimileze fortat toate rahaturile, doar pentru a fi "inteles", "acceptat", "in rand cu ceilalti" sau "pe val".
Azi, a fi TU este atat de rar, incat devine privilegiu, stare de spirit, stare exceptionala de a te regasi prin tine, adunandu-te. Cand costati ca mai poti fi pentru moment omul "arhaic", omul neahtiat de mall-uri, prototipuri, plasticitate. Acel cosmopolit doar literalmente, nu si din prisma neologismelor preluate ca niste papagali bolnavi si insetati de americanisme. Cand mai vezi ca poti fi TU, omul ala NEhibrid, ti se umple sufletul. Faci pace cu tine si te bucuri atat de mult de cel din tine incat risti sa devi obscen prin imbratisari. Atat de dor ti-a fost sa te regasesti. Sa vezi ca mai AI TIMP pentru sentimente, gospodarie, placeri etc. Nu esti setat pe viteza lucrurilor rapid-obligatorii si asta e de admirat si de apreciat.
Esti infailibil cu propria-ti persoana care stii ce-si doreste cel mai mult. O suma MICA dar constanta de placeri care sa-i compuna fericirea, iar asta face parte din conservatorism. Micile pofte arhicunoscute la care nu are cum sa renunte cel din tine, adica TU - decat sa si le inhibe cand se transpune in Homo Avangardist. Nu am nimic cu avangarda, dar o pliez, o fac evantai si-mi fac vant.
De aceea iubesc omul conservator, detasat de importuri europene, adesea hibride si impersonale pana si pentru ei. Am atitudinea aceea anodina fata de epoca aceasta fiindca eu ma regasesc pe mine zilnic si iubesc ceea ce vad in interiorul meu. Credintele nepatate, pasiunile in stare perfecta de exprimare etc. O linie constanta care devine si mai dura in consolidare taman cand excesul de 2010 imi bate la usa. Un exces de indivizi cenusii, inepti, complet importaţi de pe dincolo, cu mentalitatile consumeriste, atitudinile de trend nedefinit.
Cineva imi spusese mai demult ca (,) conservatorismul te zapaceste si nu te lasa sa fii open mind. Ideea e alta: eu admir, prefer si sper sa raman cramponata in unele chestiuni care tin de afinitati, voluptati refulate sau nu pana in adancul virtutilor. A fi ultramodern in zilele acestea, credeti-ma ca perceptia este rau deformata: un cocalar consumator de fake-ri si kitch-uri vizavi de femeia contemporana sau cea Actuala / Prezenta. Bineinteles ca se prefera damele de companie sau frivolele sugative in Scopul unor placeri de moment, care scuza mijloacele.
Platitudinea restransa pana la stadiul de prostie incurabila ma descurajeaza sa mai cred ca exista ceva profund romanesc. Ceva traditional, tipic noua, autentic prin propriile valori. Omul conservator este fiinta care s-a obisnuit cu manierele, gandurile, gesturile atat de personale si atat de intransigente. Omul care este contemporan dar nu omogen cu postmodernitatea. Care nu face amalgam de banalitati servite pretutindeni. Individul care accepta si intelege absolut tot ce-l inconjoara dar care refuza sa asimileze fortat toate rahaturile, doar pentru a fi "inteles", "acceptat", "in rand cu ceilalti" sau "pe val".
Azi, a fi TU este atat de rar, incat devine privilegiu, stare de spirit, stare exceptionala de a te regasi prin tine, adunandu-te. Cand costati ca mai poti fi pentru moment omul "arhaic", omul neahtiat de mall-uri, prototipuri, plasticitate. Acel cosmopolit doar literalmente, nu si din prisma neologismelor preluate ca niste papagali bolnavi si insetati de americanisme. Cand mai vezi ca poti fi TU, omul ala NEhibrid, ti se umple sufletul. Faci pace cu tine si te bucuri atat de mult de cel din tine incat risti sa devi obscen prin imbratisari. Atat de dor ti-a fost sa te regasesti. Sa vezi ca mai AI TIMP pentru sentimente, gospodarie, placeri etc. Nu esti setat pe viteza lucrurilor rapid-obligatorii si asta e de admirat si de apreciat.
Esti infailibil cu propria-ti persoana care stii ce-si doreste cel mai mult. O suma MICA dar constanta de placeri care sa-i compuna fericirea, iar asta face parte din conservatorism. Micile pofte arhicunoscute la care nu are cum sa renunte cel din tine, adica TU - decat sa si le inhibe cand se transpune in Homo Avangardist. Nu am nimic cu avangarda, dar o pliez, o fac evantai si-mi fac vant.
De aceea iubesc omul conservator, detasat de importuri europene, adesea hibride si impersonale pana si pentru ei. Am atitudinea aceea anodina fata de epoca aceasta fiindca eu ma regasesc pe mine zilnic si iubesc ceea ce vad in interiorul meu. Credintele nepatate, pasiunile in stare perfecta de exprimare etc. O linie constanta care devine si mai dura in consolidare taman cand excesul de 2010 imi bate la usa. Un exces de indivizi cenusii, inepti, complet importaţi de pe dincolo, cu mentalitatile consumeriste, atitudinile de trend nedefinit.
luni, 18 ianuarie 2010
Trenul existenţei efemere
Mi-am şlefuit şinele ruginite pe care se plimbă vagoanele trenului meu. Vagonul personal, accelerat, intercity şi rapid. Toate legate la trenul existenţei.
Ăla personal s-a şubrezit de la idealuri, vise şi speranţe încă neîmplinite. De la chestiuni gândite prea în amănunt. Acceleratul s-a stricat când am terminat facultatea. De atunci nimic nu mai pare intens, palpitant, care trece repede, în viteză etc. Intercity e în recesiune. Prea soft şi prea elegant - criză în domeniul profesional/carierei. Rapidul mai funcţioneză, însă, cu devieri. Compartimentele lui sunt aglomerate de insatisfacţii, deziluzii sau dezamăgiri. Atunci trece RAPID la următoarea stare de spirit. Un tren vai şi amar de mama lui, cu prea multe defecte şi probleme la sistemul valorilor.
Am trenuri pe care le-am pierdut din naivitate sau inocenţă, dintr-o uşoară formă de vanitate, încăpăţânare sau comoditate. Au existat trenuri în care nu am avut puterea de a mă urca şi acum părerea de rău care a venit de la sine. Dar ştiu că în gara principală mereu mai sosesc trenuri către multe destinaţii, către drumuri finale sau orizonturi mărginite de percepţii. Vagoane care sosesc şi pleacă către plăceri, zone senzoriale, miracole, pofte împlinite ş.a.m.d.
Toate se scurg ca şi nisipul din clepsidră, absolut orice trece mai devreme sau mai târziu, însă iubirea e cea care nu ţine loc de ură, regrete, e veşnic tânără într-un suflet bătrân de încercări eşuate. La bătrâneţe iubirea poate fi zglobie ca un copil de 5 ani, furtunos de profundă, nebună ca un bolnav dintr-un azil. Iubirea e cea care ne vindecă de orice păcat şi ne curăţă de orice nelegiuire. De aceea, trenul meu mai are un vagon care transportă iubirea de la simţire la raţiune şi viceversa. Dar tot un paradox rămâne: raţiunea spune un lucru, iar inima dictează altceva. Fantastic cum se duelează acestea două pentru afrodisiacul care excită sufletul - iubirea.
"Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim."
Octavian Paler
Ăla personal s-a şubrezit de la idealuri, vise şi speranţe încă neîmplinite. De la chestiuni gândite prea în amănunt. Acceleratul s-a stricat când am terminat facultatea. De atunci nimic nu mai pare intens, palpitant, care trece repede, în viteză etc. Intercity e în recesiune. Prea soft şi prea elegant - criză în domeniul profesional/carierei. Rapidul mai funcţioneză, însă, cu devieri. Compartimentele lui sunt aglomerate de insatisfacţii, deziluzii sau dezamăgiri. Atunci trece RAPID la următoarea stare de spirit. Un tren vai şi amar de mama lui, cu prea multe defecte şi probleme la sistemul valorilor.
Am trenuri pe care le-am pierdut din naivitate sau inocenţă, dintr-o uşoară formă de vanitate, încăpăţânare sau comoditate. Au existat trenuri în care nu am avut puterea de a mă urca şi acum părerea de rău care a venit de la sine. Dar ştiu că în gara principală mereu mai sosesc trenuri către multe destinaţii, către drumuri finale sau orizonturi mărginite de percepţii. Vagoane care sosesc şi pleacă către plăceri, zone senzoriale, miracole, pofte împlinite ş.a.m.d.
Toate se scurg ca şi nisipul din clepsidră, absolut orice trece mai devreme sau mai târziu, însă iubirea e cea care nu ţine loc de ură, regrete, e veşnic tânără într-un suflet bătrân de încercări eşuate. La bătrâneţe iubirea poate fi zglobie ca un copil de 5 ani, furtunos de profundă, nebună ca un bolnav dintr-un azil. Iubirea e cea care ne vindecă de orice păcat şi ne curăţă de orice nelegiuire. De aceea, trenul meu mai are un vagon care transportă iubirea de la simţire la raţiune şi viceversa. Dar tot un paradox rămâne: raţiunea spune un lucru, iar inima dictează altceva. Fantastic cum se duelează acestea două pentru afrodisiacul care excită sufletul - iubirea.
"Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim."
Octavian Paler
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
Chef pe 15 Ianuarie + 16
Miri a mai îmbătrânit cu un an, a făcut 25. Chef. Toată noaptea, mai exact până dimineaţa bună. Mimă (eu mai mult mimam că mimez - dacă există aşa ceva - fiindcă nu consider că mă pricep la aşa ceva plus că la unele cuvine/interpretări trebuie să fii de-o ingeniozitate ieşită din comun), poveşti antice, amintiri, polemici, vin. Azi sufăr de oboseală acută, fiindcă nu am reuşit să mă odihnesc nici măcar trei ore de somn. Am revenit acasă parcă în reluare, auzind parcă muzică. Totul era doar în capul meu.
Azi, după noaptea cruntă-trecută, e ziua tatălui. Diseară o iau de la capăt. Acelaşi ritual aniversar: mâncare, băutură, muzică, discuţii pe cele mai năstruşnice subiecte. "Tabu-uri" care devin necenzurate, servite pe tavă de sinceritatea gravă a persoanelor într-o uşoară formă de ebrietate. "Secrete", taine, ritualuri casnice care devin subiect de studiu, chestiuni disecate mărunt pentru analiză. Dar să trecem peste aceste aspecte. Tata face 56 de ani. Ştiu, e tânăr!
Secvenţele în care totuşi încerc să mă mobilizez parcă sunt statice. Nici nu se sesizează că mă deplasez cu incetinitorul sau chiar în marşalier. Dar pregătirile trebuiesc finalizate.
Acum e timpul pentru o cafea, una stong, dar cu lapte şi caimac bineînţeles. Poate mă animă sau mă însufleţeşte. Numai aroma şi mirosul mă readuc la viaţă. Planurile de mâine nu le mai gândesc azi, nu le mai reîmprospătez în memorie. Duminică va fi o zi lungă de reculegere şi drum, un mâine obositor şi infinit incompatibil cu starea mea se spirit. Mâine voi fi reţinută, tristă, în recuperare.
P.S. Un amic îmi lasă un offline pe mess cu o melodie, care s-a gândit el că ar putea să-mi placă. Mi-a dat indiciile necesare. M-a nimerit şi a avut dreptate în privinţa gustului. E ok mai ales că e motivantă şi deasemenea corelată cu filmul YES MAN care acum s-ar putea să-mi prindă bine. Între mine, titlul melodiei (cu mesajul transmis totodată) şi filmul cu pricina există o asociere şi o aluzie pertinentă.
Plăcerea muzicală sugerată de amicul în cauză, sună aşa:
I know I’m not too much of a bargain
And you know that’s not what you bargained for
As the hours turn into days
Pretty soon lost in the haze
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
I like waking up after a bad dream
Makes it feel like life ain’t bad
Little kids go out to play
They’re just happy it’s another day
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
I guess I could be a quiet hero
No one knows the good I’ve done
You’re not sure, well that’s okay
‘Cause I am and I’m not afraid
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
Interpret - EELS
Un alt prieten, acesta din Baia Mare, în acelaşi interval orar îmi ataşează pe mail o melodie care îmi place mult şi aşa s-a gândit şi el. Mă cunoaşte destul de bine din acest punct de vedere. Îi mulţumesc pe această cale. Mă surprinde faptul că mai mulţi îşi aduc aminte de mine şi că mă surprind astfel. Parcă s-au înţeles să mâ înveselească sau bine-dispună cu toate că nu se cunosc. Mişto oricum.
Următoarea încântare audio este.....................
Finiş.
Azi, după noaptea cruntă-trecută, e ziua tatălui. Diseară o iau de la capăt. Acelaşi ritual aniversar: mâncare, băutură, muzică, discuţii pe cele mai năstruşnice subiecte. "Tabu-uri" care devin necenzurate, servite pe tavă de sinceritatea gravă a persoanelor într-o uşoară formă de ebrietate. "Secrete", taine, ritualuri casnice care devin subiect de studiu, chestiuni disecate mărunt pentru analiză. Dar să trecem peste aceste aspecte. Tata face 56 de ani. Ştiu, e tânăr!
Secvenţele în care totuşi încerc să mă mobilizez parcă sunt statice. Nici nu se sesizează că mă deplasez cu incetinitorul sau chiar în marşalier. Dar pregătirile trebuiesc finalizate.
Acum e timpul pentru o cafea, una stong, dar cu lapte şi caimac bineînţeles. Poate mă animă sau mă însufleţeşte. Numai aroma şi mirosul mă readuc la viaţă. Planurile de mâine nu le mai gândesc azi, nu le mai reîmprospătez în memorie. Duminică va fi o zi lungă de reculegere şi drum, un mâine obositor şi infinit incompatibil cu starea mea se spirit. Mâine voi fi reţinută, tristă, în recuperare.
P.S. Un amic îmi lasă un offline pe mess cu o melodie, care s-a gândit el că ar putea să-mi placă. Mi-a dat indiciile necesare. M-a nimerit şi a avut dreptate în privinţa gustului. E ok mai ales că e motivantă şi deasemenea corelată cu filmul YES MAN care acum s-ar putea să-mi prindă bine. Între mine, titlul melodiei (cu mesajul transmis totodată) şi filmul cu pricina există o asociere şi o aluzie pertinentă.
Plăcerea muzicală sugerată de amicul în cauză, sună aşa:
I know I’m not too much of a bargain
And you know that’s not what you bargained for
As the hours turn into days
Pretty soon lost in the haze
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
I like waking up after a bad dream
Makes it feel like life ain’t bad
Little kids go out to play
They’re just happy it’s another day
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
I guess I could be a quiet hero
No one knows the good I’ve done
You’re not sure, well that’s okay
‘Cause I am and I’m not afraid
It’s up to you and me
And who’s to say
These could be the good old days
Interpret - EELS
Un alt prieten, acesta din Baia Mare, în acelaşi interval orar îmi ataşează pe mail o melodie care îmi place mult şi aşa s-a gândit şi el. Mă cunoaşte destul de bine din acest punct de vedere. Îi mulţumesc pe această cale. Mă surprinde faptul că mai mulţi îşi aduc aminte de mine şi că mă surprind astfel. Parcă s-au înţeles să mâ înveselească sau bine-dispună cu toate că nu se cunosc. Mişto oricum.
Următoarea încântare audio este.....................
Finiş.
miercuri, 13 ianuarie 2010
Până la 24 nu am învăţat nimic, doar am simţit. Dar, sentimentele nu se învaţă, ele se simt!
În 24 de ani nu am învăţat să nu investesc sentimente în oameni, să nu cred în persoana lor, să nu accept că pot fi altfel decât buni, să nu mă implic în relaţia pe care o am cu ei. Indiferent de relaţie. Toate aste NU le-am învăţat şi acum e destul de târziu, dar nu prea târziu pentru astfel de lecţii. În toţi aceşti ani nu am putut să nu pun suflet în absolut tot ceea ce fac din plăcere sau pentru cei la care ţin. Nu am învăţat că lumea poate fi malefică, josnic de superficială, banală şi suficientă la extrem, reţinută în sentimente, setată pe "contra", indispusă la modul agresiv, critic sau arogant etc. Nu puteam să cred că există persoane care cultivă răul, care-l conştientizează şi nu se debarasează de el sau care pur şi simplu îl folosesc ca unealtă pentru răzbunare. Nu puteam să accept ideea conform căreia, "a plăti cu aceeşi monedă" este rezolvarea tuturor problemelor - care de altfel am regăsit-o printre cunoscuţi. Se ocupă alţii care învârt o roată pe undeva, care au grijă ca inculpatul să fie tratat cu reţete similare prescrise victimei. Nu cred că răzbunarea face parte din datoriile unui om, căutând această satisfacţie.
Am preferat să cred în schimbări majore, în iubiri rupte din filme, în mituri şi poveşti cu peştişorul - de - aur; am preferat să absorb ca un burete tot binele celor din jurul meu - fără să le văd părţile negative, invidiile sau răutăţile -, să apreciez ambiţia şi dedicarea celorlalţi; astfel, m-am decis să iert lucruri pe care altădată nu le-aş fi tolerat. Am dat mereu a doua şansă celor în care am crezut sau celor care mi-au cerut-o tocmai datorită faptului că am ţinut la ei şi mai ales faptului că , greşelile (fie ele şi grave) sunt umane, omeneşti. Am închis ochii şi am trecut cu vederea iertării absolut orice mi s-a părut că m-a jignit sau că m-a deranjat într-o măsură sau alta. Şi toate astea le-am "suportat" (a se citi cu ghilimele) din dragoste pentru cei pe care îi iubesc sau i-am iubit.
În prezent, mai precis de câteva zile, am pus punctul final. Retuşat, bolduit cu roşu. Am spus STOP excesului de sentimente şi mă limitez la relaţiile simpliste, puerile, seci şi total neprofunde. Căci acolo unde nu pun suflet cum eram obişnuită (adică din abundenţă), nimic nu mai e la fel. Dar e bine. Măcar atât. Am luat în calcul şi indiferenţa sau ignoranţa, dar am constat că nu este nici pe departe soluţia optimă, decizia ideală.
Poate acest an aduce cu sine un nou început, un start genial care nu are funcţia de "stand by". Dar nu mai vreau oameni "noi" în viaţa personală, nu vreau fake-uri amicale (a nu se interpreta că am avut aşa ceva până acum) sau cunoştinţe inedite. Vreau să fiu antisocială din acest punct de vedere. În schimb vreau să am parte de perspective, să cunosc oameni în situaţii profesionale, indivizi care să rămână în sfera "hold the line" şi nimic mai mult.
Mi-au trebuit 24 de ani să conştientizez că prea sunt naivă, credulă sau copilă în ceea ce-i priveşte pe cei pe care îi am alături. Dar face parte integrantă din mine, e în ADN-ul meu această implicare profundă pe care doar moartea mi-o poate lua. E din firea şi natura mea să fiu excesiv de sufletistă, dar acum POT, trebuie şi mai ales VREAU să mă schimb în această privinţă. Până de curând mi s-a părut greu, de-a dreptul imposibil, însă e mai uşor decât aş fi putut vreodată să cred. Sentimentele se controlează şi se inhibă, dar nicidecum nu se pot trata. Sufletul se vindecă dar nu se evaporă ca nişte aburi după ce supa s-a răcit. Sensibilitatea pentru ceilalţi descreşte, dar nu se reduce la zero, nici atunci când cineva nu mai face parte din viaţa ta. Drept e că toate se învaţă, se stăpânesc, se reduc la ceva mai simplu, pentru a nu ne complica pe noi înşine.
Mă simt mai bine de când am deschis larg ochii. Atât de deschişi încât pupila se dilată iar culoarea irisului se înseninează. Mi-am pus picăturile realităţii care orbesc sau umbresc orice basm, orice poveste cu iz de miracol, orice gând mai profund decât firesc. M-au usturat ochii ca de la o ceapa iute. Picăturile erau prea tari, dar "disconfortul" a trecut. Am păşit spre un alt statut de amică, prietenă, iubită a cuiva, undeva, cândva. Nu-mi pare rău, ci sunt mulţumită şi împlinită că am ales EU, pentru MINE, în locul MEU. Sună egoist, dar nu este aşa: de acum înainte am să pun mai presus de toţi şi toate, persoana mea şi apoi restul. Nu înseamnă că îi uit sau îi ignor, doar că sunt pe locul doi. Sunt un fel se second hand sufletesc.
Aşa că, orice şut în fund e un pas înainte. Aş putea să dansez step la câte şuturi în dos am avut până în prezent. Orice dezamăgire e un nou început şi orice supărare trece pentru a-i lua locul o nouă bucurie. Şi cum toate le-am uitat, nu pot decât să profit de starea de fericire, satisfacţia că am găsit antidotul deziluziilor: reducerea excesului de suflet.
25 mă va prinde cu tema făcută şi lecţia învăţată.
Am preferat să cred în schimbări majore, în iubiri rupte din filme, în mituri şi poveşti cu peştişorul - de - aur; am preferat să absorb ca un burete tot binele celor din jurul meu - fără să le văd părţile negative, invidiile sau răutăţile -, să apreciez ambiţia şi dedicarea celorlalţi; astfel, m-am decis să iert lucruri pe care altădată nu le-aş fi tolerat. Am dat mereu a doua şansă celor în care am crezut sau celor care mi-au cerut-o tocmai datorită faptului că am ţinut la ei şi mai ales faptului că , greşelile (fie ele şi grave) sunt umane, omeneşti. Am închis ochii şi am trecut cu vederea iertării absolut orice mi s-a părut că m-a jignit sau că m-a deranjat într-o măsură sau alta. Şi toate astea le-am "suportat" (a se citi cu ghilimele) din dragoste pentru cei pe care îi iubesc sau i-am iubit.
În prezent, mai precis de câteva zile, am pus punctul final. Retuşat, bolduit cu roşu. Am spus STOP excesului de sentimente şi mă limitez la relaţiile simpliste, puerile, seci şi total neprofunde. Căci acolo unde nu pun suflet cum eram obişnuită (adică din abundenţă), nimic nu mai e la fel. Dar e bine. Măcar atât. Am luat în calcul şi indiferenţa sau ignoranţa, dar am constat că nu este nici pe departe soluţia optimă, decizia ideală.
Poate acest an aduce cu sine un nou început, un start genial care nu are funcţia de "stand by". Dar nu mai vreau oameni "noi" în viaţa personală, nu vreau fake-uri amicale (a nu se interpreta că am avut aşa ceva până acum) sau cunoştinţe inedite. Vreau să fiu antisocială din acest punct de vedere. În schimb vreau să am parte de perspective, să cunosc oameni în situaţii profesionale, indivizi care să rămână în sfera "hold the line" şi nimic mai mult.
Mi-au trebuit 24 de ani să conştientizez că prea sunt naivă, credulă sau copilă în ceea ce-i priveşte pe cei pe care îi am alături. Dar face parte integrantă din mine, e în ADN-ul meu această implicare profundă pe care doar moartea mi-o poate lua. E din firea şi natura mea să fiu excesiv de sufletistă, dar acum POT, trebuie şi mai ales VREAU să mă schimb în această privinţă. Până de curând mi s-a părut greu, de-a dreptul imposibil, însă e mai uşor decât aş fi putut vreodată să cred. Sentimentele se controlează şi se inhibă, dar nicidecum nu se pot trata. Sufletul se vindecă dar nu se evaporă ca nişte aburi după ce supa s-a răcit. Sensibilitatea pentru ceilalţi descreşte, dar nu se reduce la zero, nici atunci când cineva nu mai face parte din viaţa ta. Drept e că toate se învaţă, se stăpânesc, se reduc la ceva mai simplu, pentru a nu ne complica pe noi înşine.
Mă simt mai bine de când am deschis larg ochii. Atât de deschişi încât pupila se dilată iar culoarea irisului se înseninează. Mi-am pus picăturile realităţii care orbesc sau umbresc orice basm, orice poveste cu iz de miracol, orice gând mai profund decât firesc. M-au usturat ochii ca de la o ceapa iute. Picăturile erau prea tari, dar "disconfortul" a trecut. Am păşit spre un alt statut de amică, prietenă, iubită a cuiva, undeva, cândva. Nu-mi pare rău, ci sunt mulţumită şi împlinită că am ales EU, pentru MINE, în locul MEU. Sună egoist, dar nu este aşa: de acum înainte am să pun mai presus de toţi şi toate, persoana mea şi apoi restul. Nu înseamnă că îi uit sau îi ignor, doar că sunt pe locul doi. Sunt un fel se second hand sufletesc.
Aşa că, orice şut în fund e un pas înainte. Aş putea să dansez step la câte şuturi în dos am avut până în prezent. Orice dezamăgire e un nou început şi orice supărare trece pentru a-i lua locul o nouă bucurie. Şi cum toate le-am uitat, nu pot decât să profit de starea de fericire, satisfacţia că am găsit antidotul deziluziilor: reducerea excesului de suflet.
25 mă va prinde cu tema făcută şi lecţia învăţată.
luni, 11 ianuarie 2010
Dan Puric . Şi atât .
Impresionant. Surprinzător de fascinant prin maniera lui de exprimare. L-am descoperit pe la finele lui 2008 şi de atunci mi-e drag tare de el. Un fluviu de informaţii culturale care emană linişte, pace, încredere în propria-ţi persoană, optimism etc. O enciclopedie mobilă, un Petre Ţuţea mai mic, cu şanse reale de a deveni la fel de "mare". Mai bine spus, un Ţuţea în tinereţile lui. Este o asociere pertinentă, nu o asemănare perfectă a celor două "genii" pentru mine.
Felul în care vorbeşte despre frumuseţe, adevăr, valori - nu îţi poate rămâne indiferent. Este profund şi totodată o complexitate de cărţi, o amplă literatură orală. Îmi zgâlţâie cele mai intime reflexii interioare, cele mai adăpostite gânduri private de haosul acesta permanent precum şi cele mai măreţe idei. Ascultându-l, mă detaşez de mine şi trăiesc prin viziunea lui, să văd dacă e asemănatoare şi compatibilă cu a mea. Respir prin porii ideilor expuse de el.
Un sedus şi un seducător al cuvintelor. Un soi de bildungsroman biped, mobil, animat. Are ceva din misterul specific oamenilor cultivaţi, iar talentul actoricesc îl propulsează pe scena teatrală. După mine, este omul care extrage profunzimea lucrurilor vizibile. Nu face nimic ieşit din comun. Evidenţiază esenţa şi ce stă în spatele lucrurilor fireşti, accesibile, tangibile etc. Un trei în unu': OM (în primul rând), actor şi regizor, om de cultură. Felul în care accentuează şi pune punctul pe i asupra unor chestiuni general valabile, uneori arhicunoscute. Acum puteti spune că îl elogiez şi pe bună dreptate. Nu îi fac aici publicitate pe gratis, că nu are nevoie în primul rând. Ideea e că, "profundul" acesta e bestial şi poartă numele Dan Puric.
De la ideea de "Cine suntem", "Despre Omul Frumos", "Alegeţi. Acces la memorie" sunt superbele lui vociferări. Păreri transmise. Minunat. Ieri, l-am sorbit pe TVR 1. Au fost si aplauze pe care le-a meritat din plin. La glume s-a râs cu poftă cum era de aşteptat. Vorbele pătrund ştiind că ţi se va întâmpla asta din partea lui Dan Puric şi senzaţia este incomparabilă. Pentru mine: o omogenizare de fascinaţie, admiraţie şi uşoară formă de idolatrie, dar nu bolnăvicioasă sau obsesivă - limitată. Pur şi simplu, un tip mişto care îmi place şi atât. Merită să vă delectaţi cu persoana lui, să vă relaxaţi.
joi, 7 ianuarie 2010
Prietenie la modul ideal sau PUR - SI -SIMPLU prietenie adevarata?
Azi am tras concluzia prietenilor adevarati si fideli si am constat ca sunt foarte putini. Dar nu ma plang, ei sunt exact ceea ce trebuie sa fie mereu. Imi sunt prieteni adevarati cei pe care ii simt cu adevarat, cei care atunci cand se bucura la prezenta mea si eu ii simt foarte sinceri. Cei care nu ma critica la "intrusi" si prefera sa-mi spuna verde-n fata absolut orice. Cei care stiu ca cel mai mult apreciez sinceritatea si cei care mai stiu ca nu suport sa fiu mintita.
Sunt dependenta de persoanele pe care le simt apropiate de mine, iar acum am realizat cu adevarat care sunt acele persoane. De restul s-a ales dezamagirea pentru ca au reusit sa-mi anihileze toata simpatia pe care o aveam candva pentru ele. Oameni care nu suna, care nu iau initiativa unui telefon sau pur si simplu oameni care prefera sa iasa undeva din complezenta si din dorinta de a-si respecta/onora o promisiune. Mereu trebuie sa simti ca vrei cu adevarat sa faci un lucru, acela de a iesi la un citro in oras, chiar daca cineva intre timp nu mai vine sau se razgandeste. Dar totul e complezenta, minciuna si falsitate. Nu se simte la modul real.
Aseara, am avut parte de o reactie inedita, mai spontana ca oricand si bineinteles impresionanta. O prietena buna din timpul facultatii m-a primit cu bratele deschise cand am vizitat-o. Pur si simplu inseninarea de pe chipul ei, cuvintele de bucurie le-am simtit atat de sincere si profunde incat a inceput sa-mi bata inima. Cristina nu stia ce sa mai faca ca sa ma simt eu cat mai bine. Am povestit multe, am iesit in oras, am scris filme pe DVD-uri, am facut dus in camin, ca pe vremuri. Despartirea a fost grea, pentru ca detest despartirile, mai ales cele care vin din partea celor la care tin cu adevarat.
Altii imi spun vorbe, isi fac schimbari de plan bruste, unii nu raspund la telefon nici dupa ce vad ca i-ai cautat. Cativa se fac ca ploua, dar putini sunt cei care percep prietenia la fel ca si mine. Nu e la modul ideal, ci e adevarata si atat. E sincera si detasabila de orice rautate, aroganta, resentimente, dezamagiri etc. Sunt altii care poate se caiesc si le pare rau pentru anumite situatii sau contexte create insa nu arata deloc asta. Poate nu stiu sa se exprime. Oricum nici sute de mii de carti nu pot sa descrie afinitatea "perfecta" dintre prieteni. E la fel ca in dragoste: nu se poate explicita simtamantul. Totul se simte, se traieste.
Nici eu nu sunt genul care sa demonstrez sau sa evidentiez cat de mult tin la prieteni, dar pot sa pun pariu ca ei simt asta din partea mea. Sunt ferm convinsa ca stiu cat de importanti sunt pentru mine sau au fost. Absolut nimic nu se uita sau aproape nimic desi uneori se iarta totul indiferent de gafele incomensurabile. Unii mizeaza pe puterea de iertare dar nu stiu ca uitarea nu face parte din procesul "recladirii" unei prietenii care candva s-a fisurat. Altii au impresia ca nu gresesc niciodata, sunt rautaciosi si reci, critici si setati pe "contra ta". Dar cat de greu este sa pastrezi un prieten... Cere timp de (auto)cunoastere si de comprehensiune pentru a ramane "veritabil". Cat de greu trebuie sa fie sa spui lucrurilor pe nume, mereu ceea ce simti, intotdeauna adevarul indiferent de cat doare etc. Atunci celalalt de langa tine are vaga impresie ca ori esti invidios, ori ii doresti raul, ori te simti frustrat etc.
Pentru mine, prietenia e mai presus de toate. Daca as fi singura cred ca m-as izola pana la epuizarea fizica si psihica. M-as ingradi in lumea mea si as deveni sefa introvertitelor declarate. As face parte din comunitatea celor solitari, iar asta ar fi detestabil, jenant, inadmisibil pentru mine. Dar vad cum s-au dizolvat unii sub ochii mei, vad cum au descrescut in sufletul meu si si-au dizolvat substanta speciala de care aveau parte. Mereu am incercat sa dau tot ce e mai bun, sa le arat ca pentru mine sunt ceva deosebit, dar se pare ca nu s-a meritat decat cu cei care chiar au inteles acest lucru si sunt vreo trei la numar. Asa ca spuneti si voi: e viziunea mea mult prea idealista sau cred intr-o prietenie adevarata fara ocolisuri si sincope?
Sunt dependenta de persoanele pe care le simt apropiate de mine, iar acum am realizat cu adevarat care sunt acele persoane. De restul s-a ales dezamagirea pentru ca au reusit sa-mi anihileze toata simpatia pe care o aveam candva pentru ele. Oameni care nu suna, care nu iau initiativa unui telefon sau pur si simplu oameni care prefera sa iasa undeva din complezenta si din dorinta de a-si respecta/onora o promisiune. Mereu trebuie sa simti ca vrei cu adevarat sa faci un lucru, acela de a iesi la un citro in oras, chiar daca cineva intre timp nu mai vine sau se razgandeste. Dar totul e complezenta, minciuna si falsitate. Nu se simte la modul real.
Aseara, am avut parte de o reactie inedita, mai spontana ca oricand si bineinteles impresionanta. O prietena buna din timpul facultatii m-a primit cu bratele deschise cand am vizitat-o. Pur si simplu inseninarea de pe chipul ei, cuvintele de bucurie le-am simtit atat de sincere si profunde incat a inceput sa-mi bata inima. Cristina nu stia ce sa mai faca ca sa ma simt eu cat mai bine. Am povestit multe, am iesit in oras, am scris filme pe DVD-uri, am facut dus in camin, ca pe vremuri. Despartirea a fost grea, pentru ca detest despartirile, mai ales cele care vin din partea celor la care tin cu adevarat.
Altii imi spun vorbe, isi fac schimbari de plan bruste, unii nu raspund la telefon nici dupa ce vad ca i-ai cautat. Cativa se fac ca ploua, dar putini sunt cei care percep prietenia la fel ca si mine. Nu e la modul ideal, ci e adevarata si atat. E sincera si detasabila de orice rautate, aroganta, resentimente, dezamagiri etc. Sunt altii care poate se caiesc si le pare rau pentru anumite situatii sau contexte create insa nu arata deloc asta. Poate nu stiu sa se exprime. Oricum nici sute de mii de carti nu pot sa descrie afinitatea "perfecta" dintre prieteni. E la fel ca in dragoste: nu se poate explicita simtamantul. Totul se simte, se traieste.
Nici eu nu sunt genul care sa demonstrez sau sa evidentiez cat de mult tin la prieteni, dar pot sa pun pariu ca ei simt asta din partea mea. Sunt ferm convinsa ca stiu cat de importanti sunt pentru mine sau au fost. Absolut nimic nu se uita sau aproape nimic desi uneori se iarta totul indiferent de gafele incomensurabile. Unii mizeaza pe puterea de iertare dar nu stiu ca uitarea nu face parte din procesul "recladirii" unei prietenii care candva s-a fisurat. Altii au impresia ca nu gresesc niciodata, sunt rautaciosi si reci, critici si setati pe "contra ta". Dar cat de greu este sa pastrezi un prieten... Cere timp de (auto)cunoastere si de comprehensiune pentru a ramane "veritabil". Cat de greu trebuie sa fie sa spui lucrurilor pe nume, mereu ceea ce simti, intotdeauna adevarul indiferent de cat doare etc. Atunci celalalt de langa tine are vaga impresie ca ori esti invidios, ori ii doresti raul, ori te simti frustrat etc.
Pentru mine, prietenia e mai presus de toate. Daca as fi singura cred ca m-as izola pana la epuizarea fizica si psihica. M-as ingradi in lumea mea si as deveni sefa introvertitelor declarate. As face parte din comunitatea celor solitari, iar asta ar fi detestabil, jenant, inadmisibil pentru mine. Dar vad cum s-au dizolvat unii sub ochii mei, vad cum au descrescut in sufletul meu si si-au dizolvat substanta speciala de care aveau parte. Mereu am incercat sa dau tot ce e mai bun, sa le arat ca pentru mine sunt ceva deosebit, dar se pare ca nu s-a meritat decat cu cei care chiar au inteles acest lucru si sunt vreo trei la numar. Asa ca spuneti si voi: e viziunea mea mult prea idealista sau cred intr-o prietenie adevarata fara ocolisuri si sincope?
sâmbătă, 2 ianuarie 2010
Un alt Ianuarie, un alt început
Toate devin noi la orizont, incerte sau optimiste, curioase sau spontane. Noi planuri de viitor, noi începuturi şi speranţe care se clădesc treptat. Ideea de NOU. Totul altfel, cu optimismul în inimi.
"Să aştepţi oricât, să aştepţi orice, să nu-ţi aminteşti în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent." - Octavian Paler. Deci să luăm cu noi numai ceea ce ne-a făcut plăcere, să uităm în schimb totul. Să mergem mai departe dorind să creăm noi amintiri, noi momente cu noi care ulterior vor deveni trecut.
Îmi dârdâie în cap ideea de patinaj. Numai bine, că nu e foarte frig afară, dar spaţiul e special amenajat pentru diletanţi ca şi mine, care au impresia că patinajul nu se uită. E mai grav decât mersul pe bicicletă. Dar căzăturile dese cred că încălzesc până şi durerea ciocnirii cu gheaţa. Îmi clănţăne persistent gândul acesta de "balet artistic" precum şi prin prestaţia mea de a mă face de râs. Cred că voi fi mai mult pe jos decât pe sus pentru că mi-am pierdut din abilităţile patinajului de odinioară. Cu siguranţă, dacă me decid să merg azi, mâine voi sta în pat şi-mi voi plânge de milă. Dar ce naiba? Se merită "suferinţa" de a doua zi pentru o astfel de plăcere.
Sunt sigură că îmi voi încheia prestaţia apoteotic şi după multe râsete, vor mai fi şi alţii care să mă "laude".
"Să aştepţi oricât, să aştepţi orice, să nu-ţi aminteşti în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent." - Octavian Paler. Deci să luăm cu noi numai ceea ce ne-a făcut plăcere, să uităm în schimb totul. Să mergem mai departe dorind să creăm noi amintiri, noi momente cu noi care ulterior vor deveni trecut.
Îmi dârdâie în cap ideea de patinaj. Numai bine, că nu e foarte frig afară, dar spaţiul e special amenajat pentru diletanţi ca şi mine, care au impresia că patinajul nu se uită. E mai grav decât mersul pe bicicletă. Dar căzăturile dese cred că încălzesc până şi durerea ciocnirii cu gheaţa. Îmi clănţăne persistent gândul acesta de "balet artistic" precum şi prin prestaţia mea de a mă face de râs. Cred că voi fi mai mult pe jos decât pe sus pentru că mi-am pierdut din abilităţile patinajului de odinioară. Cu siguranţă, dacă me decid să merg azi, mâine voi sta în pat şi-mi voi plânge de milă. Dar ce naiba? Se merită "suferinţa" de a doua zi pentru o astfel de plăcere.
Sunt sigură că îmi voi încheia prestaţia apoteotic şi după multe râsete, vor mai fi şi alţii care să mă "laude".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
