Atitudinea este cea care contează

Durerea. Este o formă de disconfort total pe care o simte oricine în diferitele ei forme. Specia umană a fost înzestrată cu dureri tocmai să nu-şi uite originea laică, aspectele omeneşti care compun individul. Indiferent de natura ei şi unde este localizată, intensă sau nu, durerea animă caracterul, puterea de luptă şi incită la voinţa de a învinge un "rău" care te încearcă. Prin urmare, orice om, într-o viaţă este „încercat” de anumite dureri tocmai pentru că este plămădit să treacă prin astfel de experienţe. Atitudinea în faţa durerii este cea care te vindecă, indiferent dacă te motivezi singur prin autosugestie sau dacă faci apel la oameni specializaţi care să te ajute în vindecarea „disconfortului” creat. Un gest, o vorbă bună, o atitudine pozitivă îmbrăcată în răbdare şi bunăvoinţă sunt paşii către anihilarea durerii care mistuie.

Nu am să evoc aici motivul pentru care am ajuns la fizioterapie şi şedinţe de laser. Este total irelevant să descriu cauzele, pentru că nu acest aspect vreau sa vi-l dezvălui. V-aţi lovit cu toţii cel puţin o dată de sistemul de sănătate din România şi poate că nu aţi rămas plăcut impresionaţi de atitudinea celor care v-au „sprijinit” în remedierea problemei de sănătate. Nu o dată, cei care v-au "întâmpinat" au fost reci, ostili sau lipsiţi de răbdare. Ba chiar va venit să înjuraţi personalul din incinta unui spital (de exemplu). Am rămas surprinsă că se poate şi altfel.

Ceea ce vreau să vă spun este că încă mai există asistente amabile, în asentimentul suferinţei pacientului. Încă mai există doamne din „personalul sănătăţii” care te primesc cu căldură şi simpatie, cu respect şi atitudine pozitivă, ceea ce accelerează procesul de recuperare. Dacă cineva îţi vorbeşte frumos, te ajută cu o atitudine optimistă, se comportă cu tine ca şi cu propria lor persoană, e ca şi cum ai ieşi de la tratament pe jumătate vindecat. Exact aşa sunt asistentele de la fizioterapie şi laser din cadrul spitalului judeţean din Baia Mare. Pe această cale doresc să le mulţumesc personal următoarelor persoane simpatice: Vartolomei Cornelia, Mureşan Maria, Laza Alina, Bod Timea, Duruş Simona şi Cristea Mihaela.

Mulţumesc

Mulţumesc tuturor celor care ieri, 15 mai, mi-am urat sănătate şi mulţi ani fericiţi cu ocazia împlinirii a unui sfert de secol. 25 de ani e o vârstă frumoasă şi mă bucur de toţi cei care şi-au adus aminte de mine: prieteni, amici sau cunoştinţe!

Murim treptat câte puţin

CINE MOARE?

de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Orizontul introspecţiei

Stau pe platforma orizontului, perpendicular pe linia ce mărgineşte două lumi sau universuri paralele. Sunt detaşată şi amuzată de haosul ce se perece dincolo de orizont în ambele părţi. Sunt mereu prinsă la mijloc, între soluţii incerte, căutări nefinalizate, dorinţe pansate de frica unor eşecuri. În fiecare lună “mai” păşesc tot mai adânc în mine, recurg tot mai des la introspecţie, să văd unde am mai umplut un gol, unde am mai facut curăţenie, ce am mai adăugat nou, ce vechituri sufleteşti am mai aruncat. Şi cu fiecare an mă găsesc câte puţin schimbată. Întrezăresc cu ochii minţii aceleaşi orizonturi puţin deformate, dar în principiu cu aceleaşi aşteptări. Cu fiecare primăvară care trece constat că anumite flori nu mai răsar deloc, s-au ofilit de câţiva ani.
Dar în schimb cresc altele, perene.

Gând

Gând ce sunt
Eman cuvinte calde sau reci
Disecate mărunt
Rostite în fraze pe care le-adulmeci

Dorinţe vechi sau noi
Îndelung ţesute
Şoptite prozaic în doi
În orele târzii şi multe

Între noi se sparg minute
Ale unor orologii mute
Secunda ticaie tragic
Şi-a frânt pendulul magic
Când noi am oprit timpul
Spălându-ne păcatul

Zâmbet

Dă-mi culoare să-mi pictez sufletul
Dă-mi timp să-mi croşetez speranţe
Pe chip să-mi atârn zâmbetul
În diferitele lui nuanţe

Dă-mi cerneală să-mi rescriu povestea
Dă-mi perfecţiunea apusului de mai
Ca doi îndrăgostiţi în orele acestea
Să atârnăm de-un colţ de rai

Dă-mi inocenţa irişilor din priviri
Dă-mi rugăciunea genelor îmbrăţişate
Plouate de lacrimile unor amintiri
Vechi, în timp de ani adunate

Şi-ţi mai cer mâna să mi-o-ntinzi
Cu degetele zâmbetul să mi-l cuprinzi
Să-l lipeşti peste al tău într-un târziu
Să-l ai şi-atunci când n-o să fiu

Love is a losing game

Pentru unii e un joc, pentru alţii o trăire. Pentru unii o plăcere, pentru alţii un rost în viaţă. O durere sau un zâmbet, o exaltare, o minciună sau o minune! Da da, vorbeam de dragoste... Iar şi iar... Ori de câte ori simt nevoia să vorbesc despre un sentiment profund, inexplicabil care m-a încercat cândva, undeva acolo în mijlocul pieptului. Cineva care a dansat un vals şi a plecat subit fiindcă a obosit...



For you I was a flame
Love is a losing game
Five story fire as you came
Love is a losing game

One I wish I never played
Oh what a mess we made
And now the final frame
Love is a losing game

Played out by the band
Love is a losing hand
More than I could stand
Love is a losing hand

Self professed... profound
Till the chips were down
...know you're a gambling man
Love is a losing hand

Though I battle blind
Love is a fate resigned
Memories mar my mind
Love is a fate resigned

Over futile odds
And laughed at by the gods
And now the final frame
Love is a losing game

5 Mai - Ziua Bărbatului

Azi e ziua bărbatului şi mi se pare absolut firesc. Dacă femeile au ziua lor naţională, de ce nu ar avea şi bărbaţii? Dar asta ştiţi ce înseamnă, gaură în buget, de data aceasta pentru dame. Sau poate un altfel de cadou, care substituie partea material-financiară. În funcţie de preferinţele, gusturile şi dorinţele orgoliului masculin.

Dacă până acum bărbaţii erau superiori sau inferiori în diverse domenii, competenţe sau calităţi, cel puţin prin aniversarea zilei de azi sunt egali cu femeile. Au data lor în calendar sărbătorită în fel şi chip: la domiciliu, într-un club, la locul de muncă etc. cu bere în special (dar nu neapărat Bergenbier - cu toate că acest brand a militat, a iniţiat şi a promovat "egalitatea" masculină), cu vin, tărie sau apă de la ciop (în cel mai crunt caz cu putinţă). Vorba aia: hai să ne îmbătăm cu apă rece, că doar o zi pe an avem această şansă, fără să ne critice sau să ne ia cineva la rost.

Aşa că eu mă bucur pentru ei şi le doresc multă distracţie, dar fără excese bineînţeles. Să se bucure de 5 mai ca de a doua lor zi de naştere.

1 Mai

E 1 mai vesel şi prietenos. Îmi zâmbeşte de-afară prin geam. Lumina e perversă. Se furişează pe sub perdea, îmi dezlipeşte genele-adunate de vise peste noapte. Îmi mângâie pleoapele şi-mi ignoră dorinţa de a mai lenevi puţin la orizontală. Reuşeşte să-mi deschidă ochii.

Mă ridic... Deschid fereastra. Cerul mi-a transpus seninul pe chip iar soarele mi-a oferit strălucirea în ochi. Asta da dimineaţă pentru un nou început de lună. Un "Mai" amical, diafan, călduros. Îmi tapiţez dimineaţa cu un zâmbet tâmp atârnat de urechi.

Îmi sorb ceaiul într-o manieră puerilă (am renunţat la cafea şi am trecut la ceai negru cu lapte) şi apoi râd zgomotos de gestul meu "nepoliticos". Nu, încă nu am înebunit de tot. Sunt doar bine dispusă pentru ziua frumoasă care se arată. Şi cred că e suficient. O să-mi sfidez durerea de spate şi o să-mi fac curăţenia specifică de sâmbătă. Mai târziu cine ştie ce mi se arată. O ieşire pe undeva în natură, la o poveste, o măslina, ceva...