Folk rules!

Aseara am ascultat muzică live de bună calitate şi un interpret care emana cele mai inocente sentimente menite să sensibilizeze publicul prezent. Avea atât talent cât şi animaţie scenică. Vlad Puştai e mişto la superlativ. Drept dovadă, Photo Pub a fost plin la refuz de oameni care ascultă muzică bună (zic eu). Versuri care ne transpun - cu nostalgie - în cele mai minunate trăiri şi amintiri pe care le poate avea un om. Fiecare melodie avea un mesaj, transmitea ceva, exprima nişte stări de spirit. Folk rules!

Felicitari pentru băiatul ăsta:

Ne contabilizăm viaţa

Mare e grădina domnului şi multe ţi-e dat să auzi în viaţă. În fiecare zi rămân al naibii de surprinsă de tot ceea ce se petrece în ţara asta minunată numită România. Dintr-o scrisoare suplimentară convenită cu FMI reiese faptul că în 2011 spitalele vor fi obligate să facă cu 10% mai puţine internări. Deci nu contează cât de mulţi oameni se vor îmbolnăvi şi vor necesita îngrijiri medicale speciale. Cert este că trebuie pentru anul viitor să se respecte decizia de a se face cu 10% mai puţine internări.

Frumos, nu? O să fim cu normă de spitalizare pentru sănătate. Cinismul a devenit stadiu de normalitate. Probabil s-a făcut un calcul conform căruia unu din şapte pensionari vor da colţu' şi vor ieşi automat din sistem. De aici deducem că se anticipează (cu certitudine) când vor muri unii pensionari. Dar ce nu ştiu deştepţii aştia din scrisoarea lui peşte este că unii bătrânei se încăpăţânează să moară. Poate unu din şapte pensionari îşi bagă piciorul în toată anomalia aceasta şi efectiv renunţa din demnitate la pensia de 1 RON (că există şi aşa ceva în ţara noastră iubită!). Sau poate că alţii doresc să sfârşească într-o ţărână străină fiindcă le e ruşine să decedeze în condiţii româneşti. Nu e de mirare. Ori nu au bani să-şi facă de petrecanie, ori se simt umiliţi până în măduva oaselor din cauza că ei sunt luaţi în calcul ca fiind deja morţi în cel mai apropiat viitor cu putinţă (adică mai este foarte puţin până intrăm în 2011 şi ni se aplică tratamentul internării). Deci putem muri liniştiţi că oricum nu le pasă. Eu cred că o să murim tâmpiţi sau uluiţi de absurdităţi.

Totuşi cum o să se facă selecţia? Aleatoriu? Sau după criterii de vârstă? Să avem de exemplu un bătrânel la 67 de ani şi unul la 68 de ani. Ambii suferă de ceva şi necesită internare. O să-l ia pe cel de 67 pentru că cel de 68 e mai aproape ca vârstă s-o mierlească? Pe care din cei doi o să-l interneze?

Sau dacă e o femeie la 30 şi un bărbat la 40 care au probleme de sănătate diferite însă au în comun gravitatea problemei şi ambii necesită spitalizare. Care va fi ales; după ce criteriu?

Totuşi îmi zice şi mie cineva cum să te sacrifici şi cum să te jertfeşti ca să mori ONORABIL pentru ROMÂNIA? Sau chiar trebuie să te sacrifici şi să fie o opţiune cu cine are prioritate la internare în caz de necesitate?

Metamorfoză din cetăţeanul decent în sclavul societăţii

Din nou mă lovesc de impostori şi oameni de nimic când vine vorba de bugetari din instituţii bolnave până în metastază de aroganţă, aere de superioritate, superficialitate şi ironie. Începând de la un amărât de portar (care se crede Big Brother-ul omniscient al clădirii care vinde speranţe) şi terminând cu funcţionarii, referenţii şi directorii numiţi sau nu politic. Când te loveşti de tratamentul prescris de ei, acei oameni spălaţi de virtuţi care se cred dumnezeii societăţii postmoderniste îţi vine să le apeli gura cu bun simţ şi decenţă.

Dintr-un simplu cetăţean care-şi achită dările la stat şi care se chinuie să supravieţuiască te transformi într-un monstruos sclav al societăţii. Şi îţi vine să te răsteşti la netrebnicii care clocesc pe scaunul dintr-o caşcarabetă numite ghişeu (de servicii sau informaţii). Îţi vine să te impui pentru că nu ţi se pare normal să fi tratat ca un imbecil setat să plătească contribuţii. Dar încerci să rămâi calm numai de dragul de a nu te coborî la nivelul lor de educaţie, "respect" şi atitudine. Şi-ţi vine să-i sfidezi la rândul tău. Şi e păcat să rămâi diplomat pentru că ei nu cunosc această calitate. Parcă le este amputat sistemul de valori şi vocabularul le este redus la ticuri verbale şi fraze rostite mecanic. Pur şi simplu ţi se strică ziua, ţi se frâng aripile, ţi se tranşează elanul (pe care ţi l-ai permis să-l ai).

Şi dacă mi-am dorit vreodată să plec (cu scârbă) din ţara asta, acea zi a fost ieri. Ieri, când toţi parveniţii şi incompetenţii şi-au dat mâna prieteneşte în semn de solidaritate pentru sistemul care e făcut doar pentru ei. Şi dacă mi-a fost vreodată silă la propriu (cu adevărat) de agramaţii sistemului de stat, a fost ieri. Oameni îmbătrâniţi prematur din cauza răutăţii lor voite. O adunătură de coate-goale din punct de vedere intelectual şi spiritual, programaţi să ne întindă nouă (cetăţenilor îngenunchiaţi) nervii la maxim şi să ne pună în ghips orice urmă de umanitate.

Mă întreb cu disperare unde naiba e dreptatea? Unde dracu să ne dezbrăcăm de hainele decenţei şi să luăm halatul aroganţei la superlativ? Poate nici măcar nu ni s-ar potrivi. Ne-ar strânge nasturele de la gât. Dar îl putem lăsa neîncheiat şi să plătim cu aceeaşi monedă. Sau poate trebuie să rămânem noi ca să nu ne dezumanizăm de tot şi să nu ne pătăm din cauza unor bastarzi ai societăţii bolnave de putere.

NU e specific bărbătesc

Şi iarăşi vin cu vorbe despre noi femeile, cele mai "pretenţioase" fiinţe de pe pământ, noi - cele care ridicăm cele mai mari pretenţii, care căutăm feţi-frumoşi şi poveşti rupte din filme...Femeile care vor să fie apreciate pentru reuşitele lor (indiferent de natura sau domeniul în care ajung până în vârful piramidei), care doresc uneori să se simtă admirate pentru că sunt (de fapt) frumoase. Toate acele femei care gândesc cu inima şi simt cu mintea, toate acele fetişcane şi adolescente rebele care dau din aripi la Prinţul sosit, mamele care-şi idolatrizează pruncii - toate doresc să audă măcar o dată un "Te Iubesc".
Până şi femeile bărbate, stăpâne la refuz pe viaţa lor sentimentală, femeile de carieră, amantele cochete, prietenele de relaţii incerte, domnişoare cu vise măreţe, doamne dure şi inaccesibile - toate doresc să audă măcar o dată cele două cuvinte.
Bunicile, surorile, cumnatele şi soţiile tuturor aşteaptă să fie întâmpinate de cuvinte frumoase care, uneori, chiar dacă sunt spuse, nu sunt adevărate. Şi alteori chiar se rostesc - uşor sau greu - fără să sensibilizeze şi să emoţioneze. Deeeeci, nici cum nu e bine cu femeile. E adevărat că nu toate suntem la fel, de fapt nici una din noi nu seamănă cu cealaltă, doar că avem aprozimativ aceleaşi "aşteptări verbale".
Însă ce nu ştim noi femeile (sau ştim numai că ne dorim o certitudine) este că iubirea nu se exprimă în cuvinte ci se simte prezentă prin tot soiul de gesturi şi atitudini mărunte. Cele două cuvinte nu au putere şi nu au rost dacă simţul nu este prezent, dacă inima nu bate altfel decât în parametrii "normali". Degeaba ne dorim vorbe frumoase şi cuvinte pompoase dacă nu ştim să le asimiliăm decât cu urechile. Nu mi se pare corect şi firesc să ne dorim şi să aşteptăm cele două cuvinte când ele de fapt nu trebuiesc rostite, ci simţite. Şi eu prefer la superlativ varianta cu feeling.



De fapt bărbaţii nu sunt complicaţi, ci relativ simpli. Doar noi îi vedem ciudaţi. Nu sunt ignoranţi dacă nu spun femeilor ceea ce vor să audă. Nu sunt armăsari deveniţi din ţânţari; ei rezumă succint şi la subiect ceea ce au de comunicat. Nu recită romane când relatează o zi care s-a încheiat. Nu precipită subiecte cu picanterii şi izuri de ceartă.

...şi ei trăiesc printre noi...

cine e de vină că generaţia actuală nu poate asimila informaţii. Cine şi ce se ştie despre holocaust...Şi cum este el explicat. Nici nu am cuvinte. Filmuleţul vorbeşte de la sine.

Superb!

3 în 1

Uneori am capacitatea de a mă diviza, de a mă compune din trei euri diferite in acelaşi moment. Stau la birou şi de fapt sunt o singură persoană în trei ipostaze.

Eul impunător şi uşor agresiv, cu chipul posac şi frustrat de toată mizeria cotidiană. În această ipostază sunt reticentă şi încăpăţânată, acidă şi pusă pe ceartă.

Apoi eul visător şi naiv, cu ochii goi şi mintea hoinărind prin alte locuri. Astfel sunt idealistă şi ruptă de realitate, pregătind în mine incantaţii şi ritualuri menite să contureze tot ce-mi imaginez.

Şi într-un final eul ambiţios şi binedispus. În astfel de momente sunt realistă şi totodată optimistă tocmai pentru a sfida eul scârbit.

Şi când eurile se întrepătrund iese la iveală o persoană cu bune şi rele, care uneori nu ştie ce vrea şi alteori e prea hotărâtă însă cedează din cauza fricii de eşec. Şi pe scaunul de la birou se aşează ca un semn de întrebare acea persoană care ar mişca munţii din loc, însă nu ştie de unde să înceapă. Şi coloana vertebrală ca un semn de exclamare stă rezemată de spătarul scaunului care suportă toată greutatea gândurilor.