Pentru anonimul plictisit şi analfabet

Această postare este pentru o persoană anonimă, care îmi lasă comentarii pe care eu nu le public. Analfabeţii, din prea multă plictiseală izvorâtă din incapacitatea de adaptare la orice, reuşesc să compună adesea mesaje de genul "bla...bla...bla". Prin însăşi banalitatea acestor exprimări (nici măcar pueril-ironice), nu vad rostul să le public, iar dacă acestui "necunoscut" sau "străin" monosilabic îi displace acest blog, nu are decât să nu îl mai viziteze. Ideea e că îi place să creadă că reuşeşte să fie luat în seamă. Nici măcar o iritare subtilă nu vine de la adresa lui, iar ascunderea lui în anonimat îi conferă de fapt ascunderea de faptul că posedă o vastă, amplă şi complexă incultură şi un grad ridicat de incompetenţă comprehensivă a unor lucruri simple şi comune. Dacă a sesizat că este ignorat prin nepublicarea "părerilor" lui (care se rezumă la bla-bla-uri)cu o privire la o postare anume, a insistat să mai trimită câte un comentariu născut dintr-o exasperare acută de a fi băgat în seamă. Cu certitudine consider că îi plac monologurile acestui anonim incapabil de a gândi măcar pentru câteva clipe. Am omis să vă specific că, în concepţia lui de mare intelectual şi culturalizat peste măsura voinţei sau putinţei lui, acest individ mă consideră acidă. Poate că beau Cola şi de acolo mi se trage, numai că el nu ştie asta :)). Whatever! "Cât eşti de acidă" au fost cuvintele lui spuse la postarea cu Al Pacino. Cred că îl chinuie rău talentul să scoată asemenea expresii izvorâte dintr-un diletantism iremediabil! Pentru cei reduşi, analfabeţi şi incompetenţi (din cauza că nu îşi doresc să fie abili) nu pot să simt decat milă şi repulsie. De acum înainte îi doresc multă toleranţă din partea viitoarelor persoane care îl vor întâlni şi care vor avea tăria de a avea răbdare cu un "discurs" monosilabic prezentat succint prin "bla-bla-uri" specifice lui. Ţine-o tot aşa că vei ajunge departe!

Pun pariu străine că nu ştiai de filmuleţul ăsta. E cu dedicaţie specială pentru tine!

Hai că m-am amuzat de insistenţele tale prin comentarii de 3 cuvinte formate fiecare din 3 litere, de îmi era ruşine să le public. Aşa că, tu latră în continuare şi eu cu siguranţă te voi asculta!

Filosofia lui TREBUIE!

Ce bine ar fi dacă am putea face în viaţa asta doar ce ne place, ce bine ar fi dacă am avea un job de care să nu ne plictisim niciodată, să mergem din plăcere la servici şi să nu se instaleze niciodata rutina la locul de muncă. Ce bine ar fi dacă opţiunile noastre ar depinde mereu numai de noi, dacă cerinţele noastre ar fi mereu în pas cu necesităţile reale şi fără nevoia de justificare pentru alegerea făcută. Lucrurile care "trebuie" adesea nu suportă amânare şi ajung să te domine prin imperativul lor. Trebuinţele te stăpânesc fiindcă nu există o metodă de anihilare a lor. Uneori TREBUIE să facem un lucru indiferent dacă ne place sau nu, fiind constrânşi de situaţii sau contexte. Trebuie impune obedienta supremă, o sistematizare constantă a necesităţii obligatorii, o silă a desăvârşirii cerinţei fiindcă nu e facută din plăcere ci dintr-o uşoară formă de obligaţie. De ceea, printr-o amplă, profundă şi complexă analiză prefer să fac în maniera mea (sau în stilul impus dacă e vorba să te mulezi după cerinţe) doar lucrurile care îmi plac şi nu cele care TREBUIE! Nu neapărat tot ceea ce fac mă încăntă sau mă aduce într-o stare de nirvana dar vine din proprie iniţiativă şi nu ca o dictatură. Îmi sudez abilităţile şi îmi croşetez aşteptările pentru a reduce necesitatea trebuinţelor. "Fac-pentru-că-asta-vreau-şi-asta-îmi-place-să-fac" e universul aşteptărilor mele contopite şi starea perfectă de plăcere la locul de muncă, acolo unde DEX-ul nu cunoaşte sau nu deţine noţiunea sau conceptul de "plictis", "monoton" şi "rutină"! Orice lucru bine făcut la momentul şi timpul potrivit se datorează pasiunii cu care a fost săvârşit, nu datorită impertinenţei obiective a unei trebuinţe impuse în mod dictatorial. Dar să nu omitem faptul că uneori, TREBUIE este unanim acceptat. De expemplu, ca să beneficiem în continuare de energie, apă, gaz etc. trebuie să ne plătim facturile cel puţin lunar. Este imperios necesar sau trebuie să facem ceva pentru a ne schimba în mai bine şi asta datorită faptului că vrem şi ne dorim, nu pentru că este o impunere din partea cuiva sau o dictatură de la nivel înalt. Trebuie din accepţiunea unui termen cu conotaţie pozitivă şi finalitate benefică, dar nu un "trebuie" numai de dragul dorinţei unei persoane şi care prin săvârşirea acelui "trebuie" nu se ajunge decât la satisfacerea orgoliului sau la împlinirea unui ordin de rang superior.

Dragostea pentru Al Pacino

Mai ceva ca un adult plistisit de viaţă şi înnecat în gândurile lui mature, stau şi vegetez în faţa monitorului, gugăluind diverse pentru a-mi clarifica curiozităţile mele permanente despre viaţă. Ca o hibridă evidentă, nu îmi regăsesc laturile şi stările care mă alcătuiesc de regulă sau mă reprezintă. Ca să-mi astâmpăr pornirile agitate şi starea de anixietate, m-am hotărât să îmi pun un film pentru a mă delecta. Îmi arunc ochii pe site-uri cu filme şi caut însetată dar totuşi nedumerită ce film aş vrea să văd. Pe urmă mi-am adus aminte de actorii mei preferaţi şi bineînţeles că am optat pentru bunul şi impecabilul orator-actor Al Pacino pentru replicile lui măreţe şi transpunerea perfectă în pielea personajului. Metamorfozarea perfectă! O dicţie de invidiat, un orator înnăscut, un actor desăvârşit şi cu un joc scenic impecabil, Al Pacino mă fascinează prin prezenţa lui în Avocatul Deavolului. Prin câteva click-uri îmi satisfac dorinţa de a-l privi cu admiraţie şi cu o uşoară formă de idolatrie. Chiar dacă nu e o "capodoperă" sau un film de actualitate, e unul dintre filmele mele preferate, bineînţeles după Shawshank Redemption, The pursuit of Happyness, Eternal Sunshine of the spotless mind, The Godfather etc.

Cosmote în pas cu românul!

Am găsit reclama asta şi mă bucur tare tare mult. Sper să o vadă şi un bun prieten (se ştie el) care lucrează pentru Cosmote. Sper, adică cred că o să vă placă şi vouă. E chiar simpatică şi pe alocuri tipic românească. Adică ţi-ai putea da seama din prima că e vorba de o reclamă românească, oricum asta era şi ideea ;))

Despre cei pe care nu îi înţelegem

Noi despre noi, noi despre alţii şi alţii despre noi. Ne atribuim şi însuşim epitete, însuşiri, eufemisme sau ne considerăm reciproc "neînţeleşi". Dat fiind faptul că orice săvârşim o facem în maniera noastră mai mult sau mai puţin acceptată de restul şi astfel ajungem să fim neînţeleşi. Punem în paralelism comportamente temperamentale, depistăm caractere ca fiind neconcordante în raport cu aşteptările nostre sau a modului în care reuşim noi să le înţelegem. Judecăţile sau interpretările noastre pot fi adesea eronate sau pot fi armonios asimilate printr-o singură privire sau gest. Există oameni care se înţeleg din mimică, limbajul trupului sau dintr-o privire cu subînţeles. În cazul lor e vorba de o "vechime" între ei sau pur şi simplul din faptul că au aceleaşi afinităţi şi cern aceleaşi aşteptări fireşti. Dar cât de greu ne este să îi înţelegem pe cei care duc cu ei o dramă relativ recentă, pe cei care într-adevăr au probleme existenţiale şi nu mofturi puerile, din moment ce nu ne putem pune în locul lor - trăind ce trăiesc şi ei. Cât de greu trebuie să le fie celor care nu au părinţi, celor grav bolnavi, la cei care zăbovesc pe străzi cerşind un minim de existenţă etc. Nu avem cum să îi înţelegem din vreme ce ne susţine măcar un părinte sau o rudă apropiată, că suntem sănătoşi (bolnavi doar de insatisfacţii şi vise spulberate), doar pe ici pe colo cu câte o răceală efemeră, o indigestie de la combinarea nereuşită a alimentaţiei, o tusă uşoară de la tabacul de dimineaţă sau alte indispoziţii. Nu ne înţelegem prietenii când fac glume nesărate, când beau prea mult sau când se comportă neadecvat situaţiei. Asta denotă că suntem insensibili şi uneori, pe alocuri, inumani, trecând pasivi pe lângă un om al străzii (acela care efectiv cerşeşte de nevoie şi din obligaţie), nu din pricina că este un beţiv notoriu şi a ajuns să piardă tot sau că e un copil forţat de părinţi...Ca nişte atomi dispersaţi haotic şi complet neadaptaţi dramatismelor sau lucrurilor deplorabile care li se întâmplă celorlalţi. Nu avem bunăvoinţa de a îndrăzni să-i ajutăm în măsura în care putem şi să fim prezenţi la suferinţa lor pentru a-i sprijini cu un sfat, o vorbă bună sau un umăr pe care să se descarce de suferinţă. În loc să deschidem uşa toleranţei, nu facem decât să tragem cu puşca gloanţe ostile către cei pe care nu îi înţelegem eliminând întâmplarea, contextele şi circumstanţele care i-au adus în acest stadiu de agonie. A întinde o mână de ajutor pentru cei care suferă e ca o comoară programată să-i înveselească şi să uite pentru moment de chinul în care se scaldă. Ce bine ar fi dacă i-am putea aduce pe toţi la linia de plutire a gândirii pozitive şi a optimismului incurabil chiar dacă acest lucru pare imposibil de realizat. Dar cred că astfel ajungem să deţinem cheia succesului şi a împlinirii relative.

Alteritatea subiectivă

Suntem subiectivi până în măduva oaselor, de aceea nu reuşim uneori să intrăm în esenţa lucrurilor. Adevărul e subiectiv, ceea ce e verosimil sau veridic pentru mine, la fel de bine pentru un altul poate fi fals sau minciună. Relaţiile ni le construim subiectiv şi egoist, privim totul din perspectiva noastră, din unghiul nostru subiectiv şi adesea credem că ceea ce spunem noi la un moment dat e adevărat fără să-i observăm nevoile celuilalt sau punctele lui de vedere. A fi obiectiv nu înseamnă neapărat de a-l accepta pe cel de lângă noi prin afirmaţiile pe care le face ci pur şi simplu de a fi în concordanţă cu un adevăr sau un fapt general valabil şi acceptat. Ca toate să fie invers proporţionale percepţiei noastre, ne trebuie un motiv pentru care să credem că lucrurile stau altfel de cum ne-am aştepta. Ne trebuie un motiv pentru care să rămânem alături de cineva atunci când persoana în cauză o cere, ne trebuie un motiv pentru o posibilă schimbare, dar nu ne trebuie motiv pentru a iubi pe cine credem noi de cuviinţă. Iubirea nu se naşte dim motive şi nu e nici o scuză, ea pur şi simplu izvorăşte din interiorul fiinţei noastre şi se materializează prin noi înşine. Dar însăşi iubirea e subiectivă, e particulară pentru fiecare individ, se manifestă diferit. Pentru fiecare înseamnă altceva şi acest sentiment se descrie în foarte multe moduri diferite, tocmai de aceea nu se poate transpune această stare într-o definiţie anume. Când iubim,fiecare ne manifestăm diferit, acţionăm prin cuvinte sau prin fapte pentru a-i demonstra celuilalt importanţa prezenţei lui în viaţa noastră. Motivele pe care le cerem pur şi simplu ne ajută sau ne completează felul de a fi şi de a ne dedica.

O melodie pur şi simplu SU-PER-BĂ!

Eu şi restul lumii mele

Eu şi Amy ne înţelegem perfect deşi nu stăm de taină niciodată şi chiar dacă nu ne împărtăşim secretele. Eu o las în lumea muzicii ei, din când în când o mai disturb şi întrerup cu lălăielile mele specifice (că de m-ar auzi ar începe să plângă la felul în care falsez toată munca ei), dar mă ignoră complet din moment ce nu se simte deranjată. Fredonez versurile ei de parcă ar fi ale mele, însă nu cred că există grad de comparaţie între competenţele, abilităţile şi vocaţia noastră artistică. Ca să nu abuzez, îi substitui locul de vedetă cu cel al lui Bob şi mulţi alţii. Uite aşa îmi pierd nopţile pe calculator, făcând diverse însă veşnic acompaniată de voci care îmi şlefuiesc auzul. Mă împart între multe activităţi de rutină, lecturi târzii şi idolatrizări de staruri. Şi dacă acum nu rulează Marley, atunci să fie Winehouse:

O altă stare de spirit

Chiar dacă am alergie la curve şi in acest clip işi face prezenţa una, piesa rămâne de-a dreptul superba şi prea "soft" pentru această categorie de femei... O altă stare de spirit, un balsam pentru suflet în momentul în care eul devine rigid... O metamorfozare la starea primordială a fiinţei, asta simt eu acum - o detaşare completă de haosul universal.

La braţ cu invidia

Asta-i mentalitatea pe la noi, aceea de a te uita în curtea vecinului să vezi ce are şi cum stă treaba prin gospodăria lui, pentru ca ulterior să apară gradele de comparţie. În loc să ne limitam la felul nostru de a fi, de a agonisi si de a accede pe o scară ierarhică nu doar a valorilor (pentru că mereu se poate şi se doreşte mai mult), trebuie să aruncăm o privire la cel de lângă noi pentru a trece în revistă un paralelism simbolic încărcat de invidie. Mulţi nu se rezumă doar la analiza comparativă ci se înghesuie în a-i judeca pe ceilalţi după propriile minţi neiscusite, etichetându-i după propriul plac chiar dacă nu au argumente solide în afirmaţiile pe care le fac. EA 1 către EA 2: "Aaaa, păi nu-i corect aşa: tu lucrezi de acasă, când vrei şi cât vrei, pe bani foarte frumoşi, pe când alţii se spetesc pentru un salar decent făcând zilnic un traseu de acasă până la servici şi înapoi. La mine nu doar banii sunt mai puţini, dar munca e mai grea si mai intensă, plus timpul pierdut pe drum". EA 2 către EA 1: "Draga mea, dacă te ai cu domeniul în care eu profesez, nu ai decât să optezi şi tu pentru un astfel de job. Apoi, într-adevăr că lucrez când vreau, dar am termene limită şi fac asta de acasă pentru că serviciul îmi permite. Sunt ore de muncă, de multe ori nopţi nedormite şi cantitatea de muncă nu mi-o aleg eu ci imi este impusă şi toate astea ce-i drept pe un salar frumos." Fiecare face ce poate, ce ştie cel mai bine şi ce îşi doreşte în fond şi la urma urmei. Un job stabil şi eficace cere perseverenţă, ambiţii şi sacrificii, multă muncă şi implicare. Dar degeaba, că invidia e în floare iar unii rămân în stadiul incipient de dezvoltare tocmai pentru că nu-şi doresc să avanseze. Se plafonează tocmai pentru că sunt preocupaţi de cum le merge altora şi se întreabă de ce reuşita lor e veşnic în plan secund. Chintesenţa lucrurilor constă în felul în care ştim să ne apreciem pe noi înşine sau a felului în care ne valorificăm potenţialul, definindu-ne prin ceea ce săvârşim în fiecare zi atât în munca prestată cât şi alături de cei pe care îi iubim.