Studenta la sociologie şi eseul ei

Citisem undeva (acum 2-3 zile)un eseu al unei studente de la sociologie cu privire la relaţiile de cuplu. Enumeră acolo mai multe ipoteze (exprimate ca şi convingeri) cum că un EL sau o EA nu îşi vor dori niciodată o relaţie dacă unul din ei la un moment dat a suferit de o boală gravă sau nu are un job, fie el cât de nasol, dar servici să fie! Probabil, datorită experienţelor personale sau a deziluziei altor relaţii care s-au rupt sub ochii ei, a tras concluzia majoră conform căreia datorită celor „două mari probleme” expuse mai sus se naşte impedimentul oricărei relaţii în cuplu. Şi bineînţeles că mi-am permis să intervin şi să-i spun (din punctul meu de vedere) că nu e aşa.

Draga mea, o boală cruntă sau gravă poate veni oricând şi la oricine. Nu trebuie să fie ereditară sau să ai impresia că tu nu o poţi face niciodată, pentru că e „imposibil” să ţi se întâmple chiar ţie. Anumite boli survin din diverse motive cum ar fi un sistem imunitar slăbit, al unei neglijenţe, pe baza fondului unui stres major, complacerea sau sfidarea unor dureri mici, care par normale. Fiecare are în organism o anumită predispoziţie la o anumită boală, dar care la unii se declanşează, la alţii nu. Poţi fi sănătos tun şi la un moment dat să suferi de ce ştiu eu ce boală, care pare radică şi incurabilă. Boala nu te întreabă dacă poate veni la tine, ea nu cere explicaţii dacă ai dus sau nu un stil de viaţă perfect sănătos sau nociv. Poate e o încercare asupra caracterului. Dacă poţi să o înfrunţi, să te lupţi cu ea. Şi, pe lângă metodele medicale mai există efectul placebo, autosugestia pozitivă etc. Deci, nu cred că o anumită persoană nu trebuie acceptată sau iubită în cuplu pentru că, mai demult a avut o boală. Bine că s-a vindecat şi e ca nouă, dispusă să se prezinte la linia de start, un start pentru un nou drum – sănătos şi puternic.

Apoi, job-ul! Nu văd de ce este acesta un impediment, numai în ipoteza în care unul din cei doi (din cuplu) este excesiv de materialist. Există mai multe variante şi aici. EL sau EA poate să aibă un job strălucit, care să-i aducă satisfacţii materiale dar sigur are o lipsă în altă parte, acolo în substanţa lui. Nu înseamnă că dacă cineva are un job cât de cât, e neapărat perfect sau apt pentru o relaţie. Mai este varianta în care unul din cei doi are un job acceptabil care să-i ajute să existe. Dar am certitudinea că dacă cel fără job (sau cel cu serviciul existenţial) are potenţial, minte, ambiţie şi substanţă cenuşie sigur va reuşi. E doar problema de timp sau de locul şi momentul potrivit pentru rampa de lansare. Asta înseamnă că subestimezi capacităţile oricărui potenţial individ de a se integra în lumea de rând, a celor cu servici (indiferent de care e el).

Acum permite-mi să te întreb. Tu ţi-ai „permite” sau ai „accepta” pe cineva în relaţie numai dacă are o sursă de venit constantă? Ai putea să te limitezi numai la acest criteriu? OK, lucrează. Poate fi strălucit la minte, competent etc.; dar dacă caracterului lui e varză, ce te faci: stai cu el pentru că are un anumit câştig pe lună? În rest ce să zic, cu boala aia de care îţi e frică ţie: şi ce dacă înainte să te cunoască pe tine a suferit de ceva anume şi acum nu mai are nimic? Nu te-ai gândit niciodată că ai fi putut să fi tu în locul lui? Dar hai să te întreb altfel: dacă în timpul relaţiei se îmbolnăveşte de ceva „grav”, ce faci, îl părăseşti când îi e lui cel mai greu? Şi hai să excludem de aici sida şi sifilis şi să înlocuim cu cancerul (care nu se ia şi nu se moşteneşte, care l-ai putea face şi tu indiferent dacă până acum ai fost sănătoasă sau nu). L-ai abandona pentru că are cancer? În loc să îl ajuţi să treacă peste tocmai pentru că e o boală grea, dar care trece şi se vindecă, depinde de stadiul în care a fost descoperită. Este la fel de probabil să nu revină niciodată dacă a ştiut ce şi cum trebuie să facă.

Există oameni care au făcut cancer la plămâni şi au murit, cu toate că nu au fumat niciodată şi nu au avut parte de un stil de viaţă nociv, precum nimeni din familie nu a mai avut o astfel de boală. Tot aşa, am cunoscut eu o profesoară de sport care mereu a trăit sănătos şi a sfârşit prin cancer de colon, fără o explicaţie plauzibilă. Dar, mai cunosc şi o persoană care s-a vindecat de un alt tip de cancer şi care acum nu mai are nicio problemă. Alt caz: aia da luptă de viaţă şi ambiţie. Când eram eu în liceu, era o tipă în clasa a X-a cu cancer de oase. Făcuse citostatice şi i-a căzut tot părul. Purta perucă şi oricum era o fată foarte draguţă. Miraculos că a scăpat şi acum e mai sănătoasă ca oricând. Şi în tot acest timp avea un prieten care a susţinut-o şi a încurajat-o enorm. Cum ar fi fost să fie tipa aceea marginalizată din acest „impediment” menţionat de tine?

Deci, draga mea studentă la sociologie, un cuplu puternic şi stabil trece peste orice, iar iubirea trebuie să fie necondiţionată. Cel care nu ştie să lupte la greu alături de partener, e cu adevărat slab şi chiar nu iubeşte cu toată fiinţa lui. Cei care nu pot să înceapă o relaţie din cauza că unul din parteneri a avut o boală sau nu are job, e pur si simplu egoist, materialist sau efectiv nu îşi doreşte ceva serios sau permanent.

Îţi respect punctul de vedere, dar mai reflectă la adevăratele valori dintr-o relaţie de cuplu.

Melodia mea de Duminica - Love is my Religion

- mă sensibilizează profund, dar în mod plăcut evident!

Predestinare sau Prostie?

Nu am ştiut niciodată dacă destinul ţi-l dă cineva, ţi-l faci tu sau pur şi simplu îl ai. Nu ştiu dacă se poate modifica, schimba sau interveni la un moment dat ca să-ţi faci un drum menit să aibă mai puţine obstacole. E ca un film prost regizat, cu scenarii stupide dar care nu le mai poţi şterge. Trebuie să te mulţumeşti cu ideea că pe acel film nu primeşti niciun premiu sau nicio nominalizare. Atunci te străduieşti să fi un regizor mai bun şi poate că soarta se rescrie într-o peliculă cu scene comico-dramatice. Nici nu ştii exact ce fel de gen poartă măştile din viaţa ta. Zâmbetele false, actoriceşti, transpunerea în roluri care nu ţi se potrivesc, dar pe care trebuie să le joci.

Pentru că, în postmodernitate nimic nu mai e firesc. Incultura devine un trend pentru că asta promovăm (cel puţin mediatic). Exista una sau doua emisiuni, maxim trei pe canale diferite care accentuează cultura, valorile, talentele, elita românească, brandul de ţară, altul în afară de cel expus de Udrea - cu Land of Choice-ul ei (că bine spun cei de la Divertis - Land of Jokes). Păcat că acest tip de divertisment îl consumă prea puţini. În restul se cultivă un "amuzament" greţos care culmea domle' că prinde. Tocmai la ăia nasoli, suficienţi, cu mintea odihnită şi neuronii în moarte clinică. Ăia care preferă spălarea rufelor de la OTV de exemplu. Există ONG-uri de tineri cu aspiraţii măreţe pentru ţara aceasta din toate punctele de vedere dar din varii motive nu reuşesc să se impună pentru adevărata schimbare. E al naibii de trist să vezi cum se dizolvă toate nuanţele de bun simţ sub ochii tăi.

Soarta acestei naţii nu e ca o carte care a fost scrisă cânda de cineva şi noi nu putem ieşi din tipare sau caractere hilare sau groteşti. E vorba de cei care o scriu acum şi pentru noi. Cei care ne îngrădesc libertatea la atitudine. E mai uşor să lansăm ca o rachetă un sistem de non-valori. Am şi obosit să mă lupt contra vântului turbat care produce furtuni din Sud. M-am săturat să gândesc şi să vorbesc despre aceste aspecte din moment ce nu găsesc suficienţi oameni care ar vrea să se vindece de "bolile" postomedernităţii. Şi avem impresia că e democraţie! Când de fapt se dă libertate şi undă verde incompetenţilor cu funcţii mari. Noi aştialalţi suntem liberi să murim, să fugim sau să acceptăm deminitatea călcată în picioare pe preşul de la intrare.

Şi acum vă întreb eu: credeţi că ne-a fost predestinat sau prostia din vârful piramidei e cea care ne pune măştile pe faţă?

Cine este de acord să mă sprijine în conceperea unui proiect de promovare a culturii, a indivizilor abili, a brandului de ţară, a valorilor etc.? Cine se alătură revoltei mele pentru a schimba măcar 5% neplăcerile create de acest sistem?

Sunt .

Sunt amintirea prăfuită de pe raftul sufletului cuiva
Sunt fiinţa care priveşte visele prin ochelari 3D ca să pară tangibile şi reale
Sunt o balanţă cu măsuri inegale pentru că uneori defectele cântăresc mai mult decât calităţile
... rodul unor parinţi minunaţi şi speciali
... printre cuvintele rostite de prieteni
... câte o lacrimă pentru cineva şi câte un zâmbet pentru altcineva
... deopotrivă copil cu gânduri de adult şi adult cu gânduri de copil
... ca toţi oamenii dar unică în acelaşi timp
... complicată doar pentru cei care nu mă cunosc
... iubita cuiva care stă ascuns şi aşteaptă trenul la momentul potrivit
... cea care aşteaptă în gara greşită
... răspunsul la toate întrebările mele
... un semn de exclamare pentru cel care mă doreşte şi un semn mare de întrebare pentru cel pe care îl doresc eu
... câte un personaj din aproape fiecare carte citită

Ce face plictisul din mine

Aviz fetiţelor şi domnişoarelor copilăroase, neindicat doamnelor serioase ;)

Dacă:

- sunteţi obosită după o zi de sâmbătă, fără chef, dar totuşi nu vă plictisiţi;
- aţi dat în mintea copiilor şi asta nu vă deranjează;
- necesitaţi o manichiură şi o pedichiură "urgentă";
- staţi bine cu răbdarea;
- vă întrebaţi dacă buburuzele sunt în trend;
- chiar vă chinuie talentul artistic,

atunci urmaţi-mi activitatea:









P.S. : Accept reclamaţii ulterioare, doar după ce aţi încercat să vă alienaţi mintal puţin câte puţin. Vă permit să mă pomeniţi printre înjurături când o să vă daţi oja jos. În repetate rânduri ştergere cu acetonă. Fără nervi fetelor!

P.S. 2 : Uneori mai fiţi şi fetiţe, nu doar femei, mai scoateţi copilul din voi, nu doar prin jocuri şi alintări...

Nu ştim sau am uitat să oferim

Îi facem pe alţii să sufere când dispărem în neant atunci când ni s-au terminat zilele pe acest pământ. Le lăsăm un gol în suflet celor care ne-au iubit şi le facem existenţa un haos din care greu se reculeg. Îi facem să sufere când îi dezamăgim fără să le lăsam deschisă uşa iertării şi a uitări. Îi facem să sufere atunci când nu ştim să le spunem sau să le arătăm că ei de fapt sunt un punct de sprijin moral sau afectiv. Atunci ei se simt inutili şi vinovaţi că nu sunt suficient de buni pentru noi, noi cei care, prin prezenţa noastră le înseninăm fiecare dimineaţă.

Ne scurgem în traiul monoton sau alert fără cuvinte frumoase, fără aprecieri sau îmbrăţişări care ar trebui să fie un lucru atât de firesc. Am uitat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de vremea frumoasă de-afară, de spiritul jucăuş din noi. Fără să ne dăm seama cerşim iubire şi cernem sentimente frumoase pe care tocmai noi am uitat să le oferim. Îi facem să sufere când nu empatizăm cu starea lor de spirit şi intre timp pe oferim clişee verbale. Nu ştim să zâmbim decât atunci când suntem relativ fericiţi şi în rest nu am învăţat să sfidăm sau să ignorăm o dâră de nelinişte.

La fel cum noi aşteptăm tot ce e mai bine, mai frumos şi mai paşnic tot aşa persoanele dragi au aceleaşi aşteptări şi dorinţe. Dar suntem rezervaţi în atitudini şi gesturi, în oferirea de bucurii şi dăruirea de zâmbete. Prin urmare, minunile nu se răsfrâng asupra noastră pentru că nu ştim sau am uitat să se semănam iubire, afecţiune şi căldură. Atunci înseamnă că nu avem ce să culegem, recolta noastră fiind uscată şi secătuită de orice urmă de altruism.

Nu trebuie să ne cerem dreptul la fericire din moment ce ştim să o dăruim.

Cutia cu minuni

Mi-am îndosariat toate amintirile, la propriu şi la figurat. Cele palpabile sunt păstrate într-o cutie cu poze, scrisori, obiecte dragi asociate cu un anumit moment din precut. Ori de câte ori simt că vreau să-mi aduc aminte sau să retrăiesc anumite clipe, nu fac decât să deschid sipetul meu fermecat. Am reuşit de-a lungul anilor să păstrez numai parte frumoasă din trecut şi până la bătrâneţe am să adaug treptat câte un nou prezent, altul în afară de cel monoton.

Memoriile olfactive mi se perindă pe rutina fără dioptrii. Le revăd atât de clar încât parcă aş fi întinerit subit cu vreo 5 ani. Sunt tot mai dezbrăcată de prezentul uzat de rutină şi sentimente în revizie tehnică. Am făcut apel la cutia cu minuni ca să îmi reîncarc bateriile, să mai pot să am speranţe şi să reuşesc să îmi spăl visele ruginite. Fiecare lucruşor are povestea lui legată de câte un om minunat. Fiecare felicitare, vedere sau scrisoare are însemnătatea, dedicaţia, urările specifice şi personalizate. Fiecare scris diferit dar emoţionant, colorat sau negru pe alb.

Şi dacă zilele acestea am căzut în genunchi pe drumul cu cenuşă, acum am puterea să mă ridic, am tot elanul necesar pentru un nou zbor. Aripile frânte s-au vindecat. Şi poate că de la atâta ploaie au fost zilele nasoale, somnoroase, reci şi zugrăvite în gri. Vreau numai cutii din care să iasă zile senine şi calde, luminoase şi vesele. Ploaia să devină doar o domolire a energiei, o relaxare, un fundal melodic într-o zi de vară.

Eşti dator

Eşti dator să visezi pentru că oamenii fără vise sunt nişte reciclări de sentimente
Eşti dator să te simţi vesel fără un motiv anume pentru că astfel se comprimă tinereţea
Eşti dator să te accepţi aşa cum eşti, învins sau învingător
Eşti dator să lupţi pentru fiecare măruntă ambiţie ca să fi învingător
Eşti dator să mori la un moment dat cu toate că nu a fost decizia ta să te naşti
Eşti dator să speri pentru că ultima care moare e speranţa
Eşti dator să fi copil pentru că acea fiinţă nu dispare niciodată din tine numai dacă o renegi
Eşti dator să oferi un gest cald pentru că afecţiunea ţi se întoarce înmiit
Eşti dator să îţi conservi amintirile frumoase ca să ai resurse în momentele triste
Eşti dator să crezi în ceva, în orice vrei tu atâta timp cât te face să zbori
Eşti dator să trăieşti cum şi unde vrei dar nu cât vrei, chiar dacă e mai puţin sau mai mult
Eşti dator să fi spontan ca să poţi să îţi surprinzi reacţiile pe care anterior nu le puteai anticipa
Eşti dator să te regăseşti când eşti pierdut ca să deprinzi puterea unor noi orizonturi
Eşti dator pentru toate cele de mai sus, dar nu obligat!

Îmi doresc o metamorfoză în fluture

Probabil că cineva acum ar spune ceva de genul: "iar te plângi de cum îţi merge, iar îţi dramatizezi neîmplinirile, fă dracu' ceva". Dar CE anume, mai EXACT să fac? Cu toate că ştiu că variantele nu se epuizează niciodată. Ei bine, acum şi aici spun simplu, sincer şi calm ceea ce simt şi cum mă simt. În fond şi la urma urmei mă descarc pentru a nu deveni introvertită. De altfel, cred că mulţi se află în situaţii similare cu ale mele doar că nu se manifestă şi nu se exteriorizează în maniera mea. Unii se ascund după un zâmbet fals, alţii ţin în ei, câţiva explodează, alţii plâng etc. Însă nu cred că există oameni cărora să nu le fi fost înecate vreodată corabiile. Toţi au trecut printr-un moment de supărare sau insatisfacţie din care au ieşit mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu. În funcţie de tăria caracterului. Cine afirmă că e mereu fericit, împlinit ş.a.m.d., am certitudinea că minte cu desăvârşire. Sau e un mitoman incurabil.

Simt că trebuie să-mi umplu golul din mine cu ceva, cumva. Sunt într-un continuu proces de căutare a ceva pentru a substitui o piesă din puzzle-ul ce mă compune. Pare pălăvrăgeală ieftină, dar în mod real e un feeling profund care să producă o schimbare interioară.

M-am rătăcit în mine şi trebuie să-mi regăsesc lipsa pentru a-mi umple vidul. Lipsa unui lucru, a unei stări, a unei persoane. O lipsă necunoscută dar fără de care nu sunt completă. Îmi lipseşte o puternică motivaţie pentru că nu mă mai pot automotiva dintr-un lucru banal. Stagnez şi sunt în repaos pentru că ambiţia mi s-a şubrezit. Am obosit să-mi visez visele, să-mi mai doresc ceva când al naibii dacă mai ştiu sau pot să fac ceva. Câteodată sunt atât de stângace încât nu sunt bună la nimic şi nu mi-e ruşine să spun asta. E un defect pe care mi-l accept pentru că nu am învăţat să trec peste el.

Nu mai ştiu nimic din ce ştiam, m-am plafonat şi sunt conştientă că e numai şi numai vina mea. Până acum dădeam naibii vina pe sistem, pe orice altceva însă de fapt sunt neputincioasă, incapabilă de lucruri mari, inexplicabil de superficială şi comodă. Prea încrezătoare în oameni şi mult prea detaşată de strategiile care te fac să reuşeşti. Sunt Inutilă (cu i mare!), întoarsă pe dos, de parcă aş gândi cu fundu'. Sunt dură în vorbe, tranşantă, radicală şi intolerantă. Să citească bine toţi cei care îmi spun că au încredere în forţele mele, în pasiunile mele, în felul meu ambiţios de a fi, în mine ca persoană. Fraţior, sunt nasoală! Şi nu mai vedeţi în mine ceea ce nu sunt, ci vedeţi-mă exact aşa nasoală cum sunt şi vorbesc serios!

După o discuţie purtată cu S., care avea ca laitmotiv îndemnul "FĂ CEVA!" am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să îmi doresc suficient de mult un lucru, să lupt pentru un ţel care să mă scoată din rahat. Nu am luptat îndeajuns sau poate nu am luptat cu armele potrivite. Momentan la nivel cerebral sufăr de o amnezie temporară. Nu mai ştiu ce îmi place şi cum îmi place, ce mă face să râd natural până mă dor pomeţii, să-mi plimb copilul din mine prin toate aceste primăveri. Când se va suda în mine partea care-mi lipseşte voi fi din nou motivă, ambiţioasă, sociabilă, prietenoasă. Până atunci sunt de 3ori I (incompletă, irascibilă, insuportabilă) şi rătăcită.

Starea mea de spirit nu se metamorfozează. Dacă ar fi posibil, mi-ar place să fie un fluture albastru cu galben şi verde. Chiar dacă trăieşte doar o zi cuprinde în el toate etapele din ciclul vieţii. E plin de culoare şi viaţă chiar şi înainte de a se sfârşi. Mereu activ, agitat în căutare de flori, câmpii, oameni pe care să se aşeze odihnindu-şi aripile. Păcat că starea mea de spirit nu se metamorfozează în fluture.

Altcineva ar spune că iar sunt pesimistă, dar e doar o eliberare a stării de spirit şi o lipsă acută de motivaţie. Ambiţia şi-a rupt piciorul. Momentan e oloagă şi nu poate merge corect. Uite că am spus ce simt fără să "mă plâng" cuiva în mod direct.

Mi-era aşa dor de...

...de Narcisa Suciu în aceasta ipostază melodică, de aceste versuri care mă răscolesc. Pur şi simplu sunt "lost"... Amintiri care pulsează involuntar!

Dorinţă sau necesitate?

Omul reprezintă centrul universului, progresul tehnologiei şi al mecanizării, schimbătorul istoriei dar şi declinul, nesiguranţa şi produsul unui păcat social: lenea de a acţiona în dorinţa de a accede ierarhic. Lenea asta e izvorâtă din comoditatea şi simplitatea în care se scaldă unii oameni. "Ştiu că pot mai mult, că am şanse mai multe să mă dezvolt, dar e bine aici unde sunt acum. Muncă puţină, banală, aproape de casă, o oră H la care pun jos toată treaba şi las pe mâine". Vorbeam ieri cu cineva despre treaba asta, care, cu toate că are cine să-l promoveze mai sus, se limitează pentru că aici munca e mai puţină şi care poate rămâne şi pe ziua de mâine. Într-adevăr că la un nivel mai sus responsabilităţile sunt altele, gradul de implicare mai ridicat şi poate că şi stresul pe măsura efortului depus. Situaţia persoanei în cauză m-a pus aşa pe gânduri punând în balanţă dorinţele din planuri diferite.

Oare cum e mai bine şi mai simplu: să lucrezi lejer şi fără stres până la ora H cu toate că nu ţi-ai terminat treaba şi o poţi amâna pe mâine, fiind într-o continuă rutină (dar liniştit) pentru o remuneraţie suficientă? Sau să urci mai sus cu o treaptă sau două, să ţi se modifice ora H, să ai parte tot de o rutină dar în care să fi mai activ şi pe un salar mult mai mare? Prima variantă te cam limitează din punct de vedere financiar devenind astfel un om suficient, fără responsabilităţi majore la locul de muncă şi fără aspiraţii măreţe in viaţă. Cea de-a doua situaţie te motivează financiar, îţi oferă posibilitatea să creşti din punct de vedere al carierei dar să ajungi mai târziu acasă şi probabil uneori cu uşoare dureri de cap.

Eu cred că decizia e în funcţie de stilul de viaţă pe care dorim să îl ducem, de importanţa banilor în existenţa noastră, de faptul dacă avem sau nu o familie sau o implicare personală, de vârsta pe care o avem, de multe alte aspecte. Eu una aş alege varianta a doua pentru că am vârsta pe care o am şi cariera are prioritate plus ca nu am angajamente familiale. Ulterior aş opta pentru prima. Dar anumite şanse se oferă o dată în viaţă şi care nu ţin cont de anumite criterii menţionate mai sus.

Voi ce aţi alege? O viaţă liniştită, calmă, cu o sursă de venit care să permită o existenţă decentă dar care totodată să ofere mai mult timp şi altor activităţi cum ar fi: un al doilea job part-time, familia sau un hobby practicat adesea? Sau o viaţă mai în priză, uşor stresantă, cu timp personal mai puţin şi care nu limitează un moft câteodată (o piesă de teatru, un concediu undeva înafara casei etc.)?

Rectificare la o postare anterioară

Postarea aceea cu bărbaţii sau respectiv băieţii - copie la indigo. Evident că nu sunt toţi la fel şi nici dintre cei pe care i-am menţionat eu în tentativă de relaţii. Dar, am vorbit la modul generic şi nu am exemplificat ceva de genul: X şi Y au fost cum au fost şi Z chiar nu a greşit cu nimic niciodată. Pur şi simplu nu a fost să fie şi asta nu denotă că ar fi fost vinovat ş.a.m.d. Cred că este destul de inteligent să ştie despre cine vorbesc fără să dau indicaţii sau nume. Îmi pare rău că nu am fost mai explicită şi nu am punctat unele chestii şi altele într-o manieră diferită. Cert este că pe Z nu îl condamn de absolut nimic şi nu am ce să îi reproşez. Şi nu merita să intre în categoria celor menţionaţi ca fiind neserioşi.

Şi totuşi fac publică această remarcă deoarece înţeleg perfect faptul că s-a simţit nedreptăţit fiind inclus în "majoritate". Şi mai ştie că nu am o părere proastă despre el. Nu aş avea de ce. Mai ales că el nu intra în "simptomele" menţionate de mine în postarea respectivă. De vină am fost eu că nu am diferenţiat X, Y, Z şi că am vorbit despre tentativele mele de relaţii în general.

Din lumea mea...

Locul în care îmi vin ideile, patul în care dorm, meditez, gândesc...



Locul în care gandurile se materializează,locul din care (vă) scriu de fiecare dată...



Atunci când am timp, o veche pasiune, puzzle-ul. Din acest tablou lipseşte exact o piesă şi nu este perfect, aşa ca şi mine. Restul care urmează să fie înrămate sunt complete.



Florile, alte "fiinţe" care îmi plac...







Scoicile, în diferitele lor forme...





O plăcere care pentru mine nu moare niciodată...şi lampa mea "fermecată" care îmi veghează rândurile...