vineri, 26 noiembrie 2010

Folk rules!

Aseara am ascultat muzică live de bună calitate şi un interpret care emana cele mai inocente sentimente menite să sensibilizeze publicul prezent. Avea atât talent cât şi animaţie scenică. Vlad Puştai e mişto la superlativ. Drept dovadă, Photo Pub a fost plin la refuz de oameni care ascultă muzică bună (zic eu). Versuri care ne transpun - cu nostalgie - în cele mai minunate trăiri şi amintiri pe care le poate avea un om. Fiecare melodie avea un mesaj, transmitea ceva, exprima nişte stări de spirit. Folk rules!

Felicitari pentru băiatul ăsta:

joi, 18 noiembrie 2010

Ne contabilizăm viaţa

Mare e grădina domnului şi multe ţi-e dat să auzi în viaţă. În fiecare zi rămân al naibii de surprinsă de tot ceea ce se petrece în ţara asta minunată numită România. Dintr-o scrisoare suplimentară convenită cu FMI reiese faptul că în 2011 spitalele vor fi obligate să facă cu 10% mai puţine internări. Deci nu contează cât de mulţi oameni se vor îmbolnăvi şi vor necesita îngrijiri medicale speciale. Cert este că trebuie pentru anul viitor să se respecte decizia de a se face cu 10% mai puţine internări.

Frumos, nu? O să fim cu normă de spitalizare pentru sănătate. Cinismul a devenit stadiu de normalitate. Probabil s-a făcut un calcul conform căruia unu din şapte pensionari vor da colţu' şi vor ieşi automat din sistem. De aici deducem că se anticipează (cu certitudine) când vor muri unii pensionari. Dar ce nu ştiu deştepţii aştia din scrisoarea lui peşte este că unii bătrânei se încăpăţânează să moară. Poate unu din şapte pensionari îşi bagă piciorul în toată anomalia aceasta şi efectiv renunţa din demnitate la pensia de 1 RON (că există şi aşa ceva în ţara noastră iubită!). Sau poate că alţii doresc să sfârşească într-o ţărână străină fiindcă le e ruşine să decedeze în condiţii româneşti. Nu e de mirare. Ori nu au bani să-şi facă de petrecanie, ori se simt umiliţi până în măduva oaselor din cauza că ei sunt luaţi în calcul ca fiind deja morţi în cel mai apropiat viitor cu putinţă (adică mai este foarte puţin până intrăm în 2011 şi ni se aplică tratamentul internării). Deci putem muri liniştiţi că oricum nu le pasă. Eu cred că o să murim tâmpiţi sau uluiţi de absurdităţi.

Totuşi cum o să se facă selecţia? Aleatoriu? Sau după criterii de vârstă? Să avem de exemplu un bătrânel la 67 de ani şi unul la 68 de ani. Ambii suferă de ceva şi necesită internare. O să-l ia pe cel de 67 pentru că cel de 68 e mai aproape ca vârstă s-o mierlească? Pe care din cei doi o să-l interneze?

Sau dacă e o femeie la 30 şi un bărbat la 40 care au probleme de sănătate diferite însă au în comun gravitatea problemei şi ambii necesită spitalizare. Care va fi ales; după ce criteriu?

Totuşi îmi zice şi mie cineva cum să te sacrifici şi cum să te jertfeşti ca să mori ONORABIL pentru ROMÂNIA? Sau chiar trebuie să te sacrifici şi să fie o opţiune cu cine are prioritate la internare în caz de necesitate?

miercuri, 17 noiembrie 2010

Metamorfoză din cetăţeanul decent în sclavul societăţii

Din nou mă lovesc de impostori şi oameni de nimic când vine vorba de bugetari din instituţii bolnave până în metastază de aroganţă, aere de superioritate, superficialitate şi ironie. Începând de la un amărât de portar (care se crede Big Brother-ul omniscient al clădirii care vinde speranţe) şi terminând cu funcţionarii, referenţii şi directorii numiţi sau nu politic. Când te loveşti de tratamentul prescris de ei, acei oameni spălaţi de virtuţi care se cred dumnezeii societăţii postmoderniste îţi vine să le apeli gura cu bun simţ şi decenţă.

Dintr-un simplu cetăţean care-şi achită dările la stat şi care se chinuie să supravieţuiască te transformi într-un monstruos sclav al societăţii. Şi îţi vine să te răsteşti la netrebnicii care clocesc pe scaunul dintr-o caşcarabetă numite ghişeu (de servicii sau informaţii). Îţi vine să te impui pentru că nu ţi se pare normal să fi tratat ca un imbecil setat să plătească contribuţii. Dar încerci să rămâi calm numai de dragul de a nu te coborî la nivelul lor de educaţie, "respect" şi atitudine. Şi-ţi vine să-i sfidezi la rândul tău. Şi e păcat să rămâi diplomat pentru că ei nu cunosc această calitate. Parcă le este amputat sistemul de valori şi vocabularul le este redus la ticuri verbale şi fraze rostite mecanic. Pur şi simplu ţi se strică ziua, ţi se frâng aripile, ţi se tranşează elanul (pe care ţi l-ai permis să-l ai).

Şi dacă mi-am dorit vreodată să plec (cu scârbă) din ţara asta, acea zi a fost ieri. Ieri, când toţi parveniţii şi incompetenţii şi-au dat mâna prieteneşte în semn de solidaritate pentru sistemul care e făcut doar pentru ei. Şi dacă mi-a fost vreodată silă la propriu (cu adevărat) de agramaţii sistemului de stat, a fost ieri. Oameni îmbătrâniţi prematur din cauza răutăţii lor voite. O adunătură de coate-goale din punct de vedere intelectual şi spiritual, programaţi să ne întindă nouă (cetăţenilor îngenunchiaţi) nervii la maxim şi să ne pună în ghips orice urmă de umanitate.

Mă întreb cu disperare unde naiba e dreptatea? Unde dracu să ne dezbrăcăm de hainele decenţei şi să luăm halatul aroganţei la superlativ? Poate nici măcar nu ni s-ar potrivi. Ne-ar strânge nasturele de la gât. Dar îl putem lăsa neîncheiat şi să plătim cu aceeaşi monedă. Sau poate trebuie să rămânem noi ca să nu ne dezumanizăm de tot şi să nu ne pătăm din cauza unor bastarzi ai societăţii bolnave de putere.

joi, 11 noiembrie 2010

NU e specific bărbătesc

Şi iarăşi vin cu vorbe despre noi femeile, cele mai "pretenţioase" fiinţe de pe pământ, noi - cele care ridicăm cele mai mari pretenţii, care căutăm feţi-frumoşi şi poveşti rupte din filme...Femeile care vor să fie apreciate pentru reuşitele lor (indiferent de natura sau domeniul în care ajung până în vârful piramidei), care doresc uneori să se simtă admirate pentru că sunt (de fapt) frumoase. Toate acele femei care gândesc cu inima şi simt cu mintea, toate acele fetişcane şi adolescente rebele care dau din aripi la Prinţul sosit, mamele care-şi idolatrizează pruncii - toate doresc să audă măcar o dată un "Te Iubesc".
Până şi femeile bărbate, stăpâne la refuz pe viaţa lor sentimentală, femeile de carieră, amantele cochete, prietenele de relaţii incerte, domnişoare cu vise măreţe, doamne dure şi inaccesibile - toate doresc să audă măcar o dată cele două cuvinte.
Bunicile, surorile, cumnatele şi soţiile tuturor aşteaptă să fie întâmpinate de cuvinte frumoase care, uneori, chiar dacă sunt spuse, nu sunt adevărate. Şi alteori chiar se rostesc - uşor sau greu - fără să sensibilizeze şi să emoţioneze. Deeeeci, nici cum nu e bine cu femeile. E adevărat că nu toate suntem la fel, de fapt nici una din noi nu seamănă cu cealaltă, doar că avem aprozimativ aceleaşi "aşteptări verbale".
Însă ce nu ştim noi femeile (sau ştim numai că ne dorim o certitudine) este că iubirea nu se exprimă în cuvinte ci se simte prezentă prin tot soiul de gesturi şi atitudini mărunte. Cele două cuvinte nu au putere şi nu au rost dacă simţul nu este prezent, dacă inima nu bate altfel decât în parametrii "normali". Degeaba ne dorim vorbe frumoase şi cuvinte pompoase dacă nu ştim să le asimiliăm decât cu urechile. Nu mi se pare corect şi firesc să ne dorim şi să aşteptăm cele două cuvinte când ele de fapt nu trebuiesc rostite, ci simţite. Şi eu prefer la superlativ varianta cu feeling.



De fapt bărbaţii nu sunt complicaţi, ci relativ simpli. Doar noi îi vedem ciudaţi. Nu sunt ignoranţi dacă nu spun femeilor ceea ce vor să audă. Nu sunt armăsari deveniţi din ţânţari; ei rezumă succint şi la subiect ceea ce au de comunicat. Nu recită romane când relatează o zi care s-a încheiat. Nu precipită subiecte cu picanterii şi izuri de ceartă.

...şi ei trăiesc printre noi...

cine e de vină că generaţia actuală nu poate asimila informaţii. Cine şi ce se ştie despre holocaust...Şi cum este el explicat. Nici nu am cuvinte. Filmuleţul vorbeşte de la sine.

marți, 2 noiembrie 2010

3 în 1

Uneori am capacitatea de a mă diviza, de a mă compune din trei euri diferite in acelaşi moment. Stau la birou şi de fapt sunt o singură persoană în trei ipostaze.

Eul impunător şi uşor agresiv, cu chipul posac şi frustrat de toată mizeria cotidiană. În această ipostază sunt reticentă şi încăpăţânată, acidă şi pusă pe ceartă.

Apoi eul visător şi naiv, cu ochii goi şi mintea hoinărind prin alte locuri. Astfel sunt idealistă şi ruptă de realitate, pregătind în mine incantaţii şi ritualuri menite să contureze tot ce-mi imaginez.

Şi într-un final eul ambiţios şi binedispus. În astfel de momente sunt realistă şi totodată optimistă tocmai pentru a sfida eul scârbit.

Şi când eurile se întrepătrund iese la iveală o persoană cu bune şi rele, care uneori nu ştie ce vrea şi alteori e prea hotărâtă însă cedează din cauza fricii de eşec. Şi pe scaunul de la birou se aşează ca un semn de întrebare acea persoană care ar mişca munţii din loc, însă nu ştie de unde să înceapă. Şi coloana vertebrală ca un semn de exclamare stă rezemată de spătarul scaunului care suportă toată greutatea gândurilor.

marți, 12 octombrie 2010

Sărăcie, acră sărăcie...

Cum să ne decantăm orgoliile şi frustrările la fundul sufletului fără a ne altera aşteptările, speranţele şi spiritul de competiţie? Nu ne mai putem omogeniza nici o frustrare cu stările şi trăirile noastre de vreme ce suntem pe ultimul loc în U.E. la capitolul sărăcie. Până acum aveam un fel al nostru - tipic românesc - de a ne descurca în orice situaţie de impas financiar. Dar parcă ştirea asta ne-a frânt aripile de "învingători" ai economiilor.

Stupoare? Nu. E doar ultima realitate în materie de noutăţi economice naţionale. Sau ultima noutate din realitatea economică existentă. Depinde cum vreţi să-i spuneţi! SAAAAU doar o sărăcie achiziţionată în rate. O să ajungem vai de pielea noastră în vreme ce "baştanii" vor rula bani în continuare. Deşi... dacă privim de jos în sus acest clasament, suntem pe primul loc. Bineînţeles că nu ne putem lăuda din moment ce noi pornim în soluţionarea problemei de la coadă spre cap în loc să fie invers.

Anxietăţile materiale, frica de eşec, speranţele unui trai decent s-au dizolvat cu totul şi în acelaşi timp au atins apogeul. Putem să o ducem şi mai rău de atât - într-adevăr - însă speranţa ne este ucisă, visele eliminate şi memoria ştearsă de iluzia unui "bine" care prin nu ştiu ce miracol s-ar fi putut pogorî asupra românilor. Ce mai! O să ne vindem un rinichi, fiindcă am învăţat să funcţionăm cu unul - din exemple concrete mediatizate. Nu cred că mai are rost să luăm în calcul faptul că se încurajează la cote maxime munca la negru.

joi, 30 septembrie 2010

Trace Adkins - This Ain't No Love Song

Şi pentru că m-am îndrăgostit de melodia aceasta, v-o transmit şi vouă, indiferent dacă o ştiţi sau nu. Chiar dacă e mai veche.

Încă exist

De când nu ne-am auzit am cotizat la impoxite şi taxe privind bunăstarea, fericirea şi împlinirea personală. Mi-am achitat la timp sentimentele şi revoltele, frustrările şi reuşitele. Dar tot am ajuns la concluzia sumbră că ţara aceasta îţi oferă doar iluzia că visele pot deveni realitate. Cu referire directă la titlu, vă spun că exist chiar dacă nu am cont pe Facebook. Cu aluzie la câţiva prieteni care mi-au spus că "pur şi simplu nu exist" dacă nu am Facebook. Mă gasiţi aici dacă vreţi să ştiţi ce am mai făcut, pe unde am mai fost şi dacă trăiesc evident. Sau varianta cea mai light - telefonul (că acum opţiuni cu minute în neştire sunt în toare reţelele).

Am revenit după o lungă pauză şi m-am decis să scriu ceva numai de dragul prietenilor care mi-au reproşat că nu mai fac act de prezenţă pe acest blog. Nu aş putea spune că am avut parte de schimbări majore sau radicale de la ultima postare ci m-am complăcut în nimicurile cotidine şi în rutina zilnică sub diversele ei forme. N-am să vă mai spun din nou de oameni ipocriţi (plătiţi din banii noştri) care la un ghişeu îţi închid geamul în nas (fiind schimb de tură) vorbind despre mersul la coafor s.a.m.d. Nu o să vă mai amintesc de arhibinecunoscuta birocraţie (tipic românească) şi formalităţile necesare înfiinţării unei firme. Astea le ştiţi şi voi deja şi involuntar la un moment dat vă loviţi de ele. Poate aţi auzit şi că vor sa-l demita pe Băse' din funcţia de preşedinte. Dar să nu intrăm în politică că mă ia cu tensiune.

Mereu trăiesc cu senzaţia că nu mi se întâmplă nimic care să mă scoată din şablonul vieţii mărunte, presărată cu situaţii mult prea banale şi comune oricărui individ. Nici nu ştiu ce s-ar putea petrece ca să schimb macazul şi trenul să pornească din staţia potrivită. Cred că plafonarea aceasta s-a născut din idealismul în care trăiesc şi cu care nu mă mândresc, evident. A fi idealist e mai mult un defect de "personalitate" decât o calitate. Sunt Big Brother-ul existenţei mele privind detaşată şi scârbită zilele trase la indigo. Atâta doar că, între timp am avut întâlnirea de 10 ani de la sfârşitul clasei a VIII-a. Am evadat puţin din rutină şi m-am revăzut cu o parte din foşti colegi în reprize (din nepotrivire de timp). Ne-am schimbat şi parcă totuşi am rămas la fel. Ne-am maturizat dar totuşi parcă anii au trecut rapid peste noi, fără urme adânci care să ne schimbe în "de nerecunoscut". Totodată, fac apel la restul colegilor care nu ne-au onorat cu prezenţa în celebrarea frumoasei varse de 10 ani. Haideţi să ne sărbătorim împreună copilul din noi, undeva, într-un weekend. Persoana de contact principală este Iulia S. care a reuşit să ne "adune" pe o parte din noi.

miercuri, 18 august 2010

Din nou

Din nou am timp de gânduri, de făcut planuri pe termen lung cum mi-ar place să fiu peste vreo 5 ani (nu degeaba e o întrebare standard la majoritatea interviurilor), de vizionat un film şi de parcurs o carte (momentan staţionez la "Vinovat de iubire"). Am vreme iar să mă gândesc pe ce drum să apuc mai departe şi să-mi imaginez cât de bine o să mă simt la mare din 25 august. Nici nu imi doresc decât vreme bună pentru că toate restul vin pe parcurs şi evident...de la sine!

Şi acum, din nou, mă dezbrac de noi amintiri sociale, colective şi amicale. Las în urmă ca o pată un set de activităţi care-mi umpleau timpul până la refuz. Şi nu-mi pare rău de tot ce am lăsat în urmă decât o mică experinţă care avea menirea de a mă lansa undeva mai sus. În rest nu duc dorul unor situaţii care mă limitau la vorbă. Trebuia să-mi inhib instinctele de sinceritate aruncate ca nişte săgeţi către agresivitatea conducerii. E nasol când trebuie să te cenzurezi cu privire la drepturile tale.

Aşa că revin pe platforma de căutare a unor noi perspective. Până una-alta profit şi mă bucur de concediu şi de soare.

luni, 19 iulie 2010

Detest prostia

Am revenit - pentru scurt timp - aici, în lumea mea imperfectă. Totodată revin cu anumite aspecte arhicunoscute de toată lumea. Am un set de valori şi principii după care mă ghidez şi-mi păstrez integritatea nealterată indiferent de vicisitudinile vieţii. Am conştiinţa împăcată că nu fac rău dinadins nimănui şi săvârşesc legal-moral tot ceea ce vreau să obţin, cu sau fără stări de nervozitate.

Bun. Am, ca şi orice om normal-raţional, lucruri pe care le ador si evident chestii care îmi displac. Îmi sunt confortabile anumite situaţii şi total insuportabile alte contexte. Nu tolerez agresivitatea de nicio natură (fizică sau verbală), nu îmi sunt deloc simpatice persoanele arogante doar cele care ştiu să facă o ironie când situaţia o cere. Nu aplaud şi nu îmbrăţişez niciodată oamenii plini de ei, lăudăroşi, invidioşi şi aerele de superioritate. Nu mă vad perfectă, nicidecum, însă probabil şi eu par pentru alţii genul de persoană care se regăseşte în descrierea de mai sus. Presupun, nu ştiu dacă este aşa pentru că nu mi s-a spus. Defectele mele oricum mi-au fost subliniate de prieteni. Mi le cunosc şi sunt conştientă de ele. Prin urmare, mai sus am trecut o lista cu situaţiile care îmi displac sau mă incomodează să spun aşa. DAR singurul lucru pe care îl detest este PROSTIA în esenţa ei. Aici mă refer la oamenii care au potenţial, dar care efectiv nu îşi stimulează neuronii (pe care, surprinzător, îi au!)pentru că li se pare mai comod să gândească altcineva în locul lor. Oamenii care refuză să îşi pună mintea la contribuţie şi care fac câte o boacănă cu repercusiuni grave doar din cauză că nu doresc sa fie informaţi cu privire la ceea ce se produce în "bula de ideal" în care trăiesc! Chiar detest prostia aceasta alimentată din putoare şi comoditate. Şi eu sunt idealistă şi nu mă mândresc, aş putea chiar să spun că este un defect mai mult decât UNEORI o calitate, dar nu generez o incapacitate de gândire şi asimilare a realităţii. Să nu omitem faptul că aici am vorbit despre oamenii care ar putea face multe însă nu îi duce capul pentru că nu vor şi nu pentru că nu pot. E o MARE diferenţă.

Dacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi plac, nu aş avea acum timp suficient ca să le enumăr. Sunt multe. Poate într-o altă postare.

joi, 8 iulie 2010

Nu am timp

Nu am timp, nu am vreme sa ma ocup de citit, scris, de tot ce e pasiunea mea. Sunt obosita din cauza lipsei de odihna. Sunt ocupata cu diverse, numai cu propria mea persoana nu. Imi indeplinesc necesitatile si obisnuitele ritualuri feminine le fac pe fuga s.a.m.d. In rest nimic, pentru starea de spirit, pentru relaxare, pentru mine domle'!

Sunt in asentimentul lui John Burroughs si cred ca multi ati fost in situatia mea, uneori... Cand nu va ajunge timpul, cand aveti impresia ca e prea scurt timpul... "Fiecare zi pare prea scurta pentru toate gandurile pe care le gandesc, pentru toate plimbarile pe care vreau sa le fac, pentru toate cartile care vreau sa le citesc si pentru toti prietenii pe care vreau sa ii vad" - John Burroughs

P.S.: "Nu cautati sa fiti oameni de succes,cautati sa fiti oameni de valoare" (A. Einstein).

joi, 1 iulie 2010

Cum sa fii "diplomat"?

Ce am gasit pe un site simpatic, pe antistress.ro...


Cum sa vorbesti despre femei si sa fii “politically correct”

Nu este o “papusa” sau “pisi” ci este o “persoana inzestrata cu sani”
Nu este “usuratica” ci este “accesibila orizontal”
Nu este o “blonda proasta” ci o “o persoana cu parul deschis care s-a abatut de la calea informatiei”
Nu este o “fosta” ci este o “persoana de a carei companie m-am bucurat”
Nu te “sacaie” ci devine “repetitiva verbal”
Nu este o “prostituata de pe centura” ci este un “furnizor cu preturi mici”
Nu “gateste prost” ci este “compatibila cu cuptorul cu microunde”
Nu “poarta prea multe bijuterii” ci este “ingreunata metalic”
Nu este “narcisita” ci este “excesiv de preocupata de calitatile sale”
Nu “s-a ingrasat’ ci “a depasit pragul metabolic”
Nu este “grasa” ci este “provocat orizontal”
Nu “flirteaza” sau “amageste” ci “se angajeaza in simulare artificiala”
Nu este “anorexica” ci “proeminenta scheletic”
Nu “uraste fotbalul” ci este “ignoranta din punct de vedere atletic”
Nu este “rece” sau “frigida” ci este “inaccesibila termic”
Nu “are straturi de fard” ci a atins o “saturatie cosmetica”

Cum sa vorbesti despre barbati si sa fii “politically correct”

Nu este un “alcoolic” ci a dezvoltat “o capacitate de a depozita alcoolul”
Nu este un “dansator prost” ci este un “mult prea caucazian”
Nu “se rataceste tot timpul” ci “investigheaza destinatii alternative”
Nu “cheleste” ci este intr-o “regresie pilozitala”
Nu se poarta ca un “cretin” ci a dezvoltat o “descrestere a capacitatii creierului”
Nu este o “gaura in pantaloni” ci este un “decolteu dorsal”
Nu este “obsedat sexual”, ci este “preocupat de evolutia speciei”
Nu “iubeste masina mai mult decat nevasta”, ci “recunoaste triumful tehnologiei asupra individului”

duminică, 27 iunie 2010

Trec lunile, trec...

Dacă ar fi să fac recenzia ultimelor câteva luni, rămân undeva suspendată de coarda unor nelămuriri care mi-ar fi plăcut să le clarific. Anumite incertitudi purtau semnul unor întrebări fără răspuns dar care în felul lor erau tranşante. Ulterior neclarităţile au devenit certitudini şi întrebările s-au pierdut pe parcurs. De ce? Pentru ca uneori, pe moment, efectiv nu primeşti niciun fel de feedback oricât de mult l-ai aştepta sau oricât de mult ai insista cu privire la un lucru care nu îţi este clar. Asta se întâmpla când - indiferent de tipul problemei - doi indivizi nu văd lucrurile la fel sau din acelaşi unghi iar unul dintre ei este mult prea comod pentru a explica/combate/expune propria părere. Şi se ajunge undeva într-un haos al neînţelegerii cu care începi să te obişnuieşti şi să renunţi observând "că nu ai cu cine" (trata o neclaritate, împărţi o părere, contraria un subiect etc).

Ştiu că nu am fost suficient de explicită sau coerentă mai sus, dar s-ar putea ca anumite persoane să se simtă "atacate la persoană" (deşi nu e aşa) şi nu aş vrea să pornesc un "război" care nu e al meu în fond şi la urma urmei. Sunt convinsă că s-ar putea înţelege greşit de către unii, tocmai de aceea nu dau exemple.

Prin urmare, anul acesta până acum a trecut repede, cu bune, cu rele, cu fericiri spontane, cu deziluzii mărunte, cu bucurii de moment şi dezamăgiri "fireşti". Am observat pentru a mia oară că altuia nu-i pasă de tine decât de propria lui persoană. Că, în general oamenii sunt egoişti până-n pânzele albe cu toate că au mereu ce oferi, că atunci când eşti dispus să iubeşti nu ai pe cine, iar când te simţi presat ai vrea să fi singur. Am învăţat din nou cât pot să fiu de încăpăţânată şi dificilă uneori, că atunci când am mai avut ceva de adăugat am preferat să mă închid în mine. Nu e bine să fi sincer cu oricine, oricând. Unii chiar preferă minciuna şi decât să îi fac să se simtă bine din cauza unor neadevăruri, preferam să tac. Se vor elucida ei pe parcurs cum e mai bine.

În continuare, indiferent de spusele şi credinţele celorlalţi, îmi joc norocul la loto. Nu mă interesează când unii şi alţii îmi spun : "tu chiar mai crezi în aşa ceva?". Şi eu le spun cu detaşare că e ca şi cu Moş Crăciun. Ştii demult că nu există, dar totuşi îl aştepţi şi uneori chiar vine dacă ai fost cuminte :D şi dacă chiar îţi doreşti să primeşti ceva ;)

marți, 22 iunie 2010

Un pas în faţă

În fiecare dimineaţă nasc matinalul şi profundul gând al mulţumirii de sine, satisfacţia unei margini de viaţă. Nu mi-am completat integral destinul, nu încă. Lipseşte să îmi conturez şi cealaltă margine care mă compune. Momentan am reuşit să îmi ating anumite obiective care nu până de foarte mult timp păreau idealuri sau vise. Şi uite că s-a meritat să cred în ceva care să mă mulţumească fără să ajung la saturaţie. În fiecare zi am parte de ore multe de muncă, de implicare, de solicitare maximă, stres dar totuşi binedispunere. Un colectiv tânăr, vesel, activ, mereu sfidând greutăţile întâmpinate. Aveam nevoie de astfel de oameni, de o astfel de implicare.

Într-o lume a veşnicei competiţii, într-un ambient social mereu pus pe fugă sunt mereu "prinsă" între oameni amabili, simpatici, irascibili sau ostili. Dar tocmai ăsta e farmecul: să-i percepi (pe cei de care te loveşti) ca atare, ca fiind pur şi simplu diferiţi de tine. Încerci să le asculţi fixurile, să-i inţelegi şi efectiv să-i asimilezi ca fiind egali cu tine cu toate că aşteptările sunt de natură diferită. Se spune că munca cu omul e cea mai dificilă însa -completez eu, cea mai antrenantă. Există diverse modalităţi de a învăţa o sumedenie de lucruri, indiferent dacă persoana îţi pică cu tronc sau nu. Uneori devine obositor însă trebuie să rămâi mereu promt, pe poziţii pentru a cuprinde esenţa conversaţiei. Când eşti conştient că o activitate profesională implică vorbele interlocutorului nu există altă soluţie în afară de aceea de a fi complet şi mereu atent. Socializarea necesită răbdare şi tolerare a celor cu care interacţionezi în condiţiile în care într-un fel sau altul "depinzi" de "povestea" lor. Dar e interesant şi palpitant!

luni, 21 iunie 2010

Energizant!

Campionatul mondial de fotbal. Mă refer la melodia "antrenantă" asociată campionatului. Că de vuvuzele m-am săturat până peste cap. Au devenit omniprezente. Până şi farse se fac cu "vuvuzelele" astea. Am auzit la radio şi m-am amuzat copios. Ulterior, am discutat cu un prieten şi efectiv am ajuns la concluzia că suntem "agasaţi" de acest termen.
În schimb ador piesa asta interpretată de David Bisbal. Într-o zi la servici împreună cu (,) colegele am ascultat-o de vreo 10 ori cel puţin. E pur şi simplu motivantă, energizantă, la corason :D

marți, 15 iunie 2010

Tăcerea

Tăcerea e extremistă, prietenă sau duşman, utilă sau intolereantă. Depinde când, cum şi de ce se aplică. De multe ori o tăcere face cât o mie de cuvinte, cât o înşiruire de vorbe spuse cu sau fără rost. În acest caz e benefică. Merităm o tăcere din partea celuilalt tocmai când o aşteptăm.

La polul opus, tăcerea reprezintă un gest de laşitate, o ascundere după deget, o povară pentru cel care aşteaptă un cuvânt, o propoziţie sau o frază. O tăcere nejustificată denotă o personalitate lipsită de caracter, care nu are tăria de a interacţiona indiferent de natura, situaţia sau contextul comunicării.

joi, 10 iunie 2010

M-am ţinut de promisiune

Am promis într-o postare să revin cu câteva reclame din categoria celor interzise din cauza diverselor contotaţii, asocieri, apropouri etc.

Deci, vizualizaţi următoarele. Ordinea lor este aleatorie, fără niciun top al preferinţelor.













duminică, 6 iunie 2010

România te iubesc - o ironie?

Am fost atentă la grevele de solidaritate din ultima vreme. Le înţeleg şi sunt de acord cu ele. Bine face poporul că iese în stradă să-şi strige nemulţumirile cu privire la "impecabila" guvernare. De pensionari îmi e cel mai milă. Dar unde sunt tinerii absolvenţi cu "acte în regulă"? Ei nu sunt revoltaţi pe sistem, numai tinerii bugetari? Toată România ar trebui să refuleze - bineînţeles în manieră diplomată şi calmă (pfuai, de parcă ar fi posibil la noi aşa ceva) - prin diverse demonstraţii, însă se pare că nici mişcările de stradă nu prind la nimic, ci doar la nervi inutili. Am mai spus-o şi o să mă repet: haideţi fraţilor să părăsim ţara asta sau să ne schimbăm guvernarea (îndemn exclus celor care sunt mulţumiţi de sistem). Avem nevoie de o schimbare morală şi de mentalitate. Apoi de perseverenţă. Şi în cele din urmă să dăm vina pe criza economică fir-ar!

Apoi m-a bucurat nespus locul III al României la Eurovision. Melodia e mişto, incomparabilă cu a Germaniei, dacă e să fac o diferenţă subiectivă. Dar cred că şi din punct de vedere obiectiv, Paula a fost mai sus decât reprezentantă Germaniei. Cred că este superflu să amintim de ce nu luăm locul unul. Interesele şi "impedimentele" geo-politice, bată-le-ar vina! Sau imaginea, brandul nostru de ţară lasă mult de dorit. Nici măcar nu am învăţat să ne promovăm talentele. Precum şi aspectul că nu am "cotizat" suficient la Oslo este unul foarte important. Până la anul poate facem rost de sponsorizări masive. În fine. Ar trebui să fim mândri de acest loc formidabil dată fiind situaţia actuală în care ne aflăm.

Un alt motiv ar fi că ploaia, codul galben şi inundaţiile sunt în stand-by pentru România (în special pentru Maramureş). Aşa am reuşit să profit de vreme frumoasă, soare prietenos şi să întâmpin vara. Câte nu am făcut în două zile călduroase!

Mi-e "frică" de flacăra violet, mi-e lehamite de tot clanul portocaliu gen: Udrea, Blaga, Videanu, Flutur, Boc, cu tatăl lor Băsescu. Mi-e dor să visez la un job, aş mai vrea să se caute şi competenţi nu numai pile de şlefuit unghiile roase de nerăbadarea intrării spăgilor în buzunare, nu numai barmane care au sperat că făcând o şcoală serioasă vor ajunge undeva. Mi-e dor să visez la respect, decenţă şi bun-simţ venite de la un înalt nivel de conducere. Parcă mi-e silă să mai cred sau să mai am speranţa că cineva face angajări chiar pe remuneraţii mici. Mi-e tot mai acru de promisiuni, de oameni superficiali, de cei care spun una şi fac alta.

joi, 3 iunie 2010

Am lipsit, ştiu...

Ştiu că am lipsit. În tot acest lung timp am făcut diverse, mai ales introspecţii. M-am întors în mine. Am stat faţă în faţă cu eul meu şi am încercat să echilibrăm balanţa stărilor de bine şi a celor nasoale. Încă se cern sentimente, speranţe, "lupte" sociale cu "destinul". Revolta e doar în interior. Mi-am ascuns - cu rol actoricesc - faţa posacă, lipsa de curaj, tăria de a crede că mai ştiu să fac ceva anume, ceva de care să fiu mândră sau cel puţin mulţumită. De un an şi ceva nu mai cunosc ce e aia satisfacţie personală, o împlinire de orice natură care să-mi distorsioneze realitatea. Adică să nu-l mai văd pe dracu' atât de negru precum se spune că este.

Am îngenunchiat în mine şi am tras uşa. Am răsucit cheia să nu mai intre nimeni în sufletul meu. Cel puţin până când oscilaţia între stările de suflet nu este foarte evidentă. Am stat de vorbă cu Nina cea Raţională şi cu Nina cea Visătoare. Nu am ajuns încă la nicio concluzie de care ar fi mai bine să ascult. Am asistat la un proces în care d-na judecător era Nina cea Detaşată, acea persoană exterioară care le cunoştea perfect pe celelalte două Nine. Le ştia calităţile şi defectele, pragmatismul şi utopia, contradicţile şi măruntele fericiri. O femeie a legii cu acte în regulă, o justiţiară cu normă întregă dar într-o mare dilemă. Nu putea da un verdict pentru că, acum mai mult ca oricând, nu ştia cum e cel mai bine să se pronunţe. Procesul continuă, e în plină desfăşurare.

Prietenii "hard" (care de fapt e unul singur), deci "prietenul hard" mă înţelege perfect. Ştie exact Ce să-mi spună, Când să-mi spună şi mai ales Cum să-mi spună. E ca şi cum ar fi sosia mea, copia mea fidelă doar că sub alt aspect, cu un alt înveliş "uman". Apoi, 50% din prietenii "light" mi-ar spune că dramatizez situaţia, iar cealaltă jumătate sunt alături de mine spunându-mi să am încredere mai multă şi speranţă, ...că e doar ploios pe strada mea şi că soarele încă nu poate străluci din cauza norilor. Iar cunoscuţii rămân - evident - pasivi, că doar sunt nişte simple cunoştinţe. Oricum mi se pare firesc. Nu sunt ei de vină că intră speranţe premature-n morminte. Nici nu au rolul de a mă motiva cu ceva, într-un fel sau altul ca să-mi elibereze uşa Speranţei de zăvorul Neîncrederii.

Până una-alta mă dreg cu un mult reggae, în special cu un Marley, oridecare o fi el: Bob,Ky-Mani, Damian, Ziggy etc...

miercuri, 19 mai 2010

Atitudinea este cea care contează

Durerea. Este o formă de disconfort total pe care o simte oricine în diferitele ei forme. Specia umană a fost înzestrată cu dureri tocmai să nu-şi uite originea laică, aspectele omeneşti care compun individul. Indiferent de natura ei şi unde este localizată, intensă sau nu, durerea animă caracterul, puterea de luptă şi incită la voinţa de a învinge un "rău" care te încearcă. Prin urmare, orice om, într-o viaţă este „încercat” de anumite dureri tocmai pentru că este plămădit să treacă prin astfel de experienţe. Atitudinea în faţa durerii este cea care te vindecă, indiferent dacă te motivezi singur prin autosugestie sau dacă faci apel la oameni specializaţi care să te ajute în vindecarea „disconfortului” creat. Un gest, o vorbă bună, o atitudine pozitivă îmbrăcată în răbdare şi bunăvoinţă sunt paşii către anihilarea durerii care mistuie.

Nu am să evoc aici motivul pentru care am ajuns la fizioterapie şi şedinţe de laser. Este total irelevant să descriu cauzele, pentru că nu acest aspect vreau sa vi-l dezvălui. V-aţi lovit cu toţii cel puţin o dată de sistemul de sănătate din România şi poate că nu aţi rămas plăcut impresionaţi de atitudinea celor care v-au „sprijinit” în remedierea problemei de sănătate. Nu o dată, cei care v-au "întâmpinat" au fost reci, ostili sau lipsiţi de răbdare. Ba chiar va venit să înjuraţi personalul din incinta unui spital (de exemplu). Am rămas surprinsă că se poate şi altfel.

Ceea ce vreau să vă spun este că încă mai există asistente amabile, în asentimentul suferinţei pacientului. Încă mai există doamne din „personalul sănătăţii” care te primesc cu căldură şi simpatie, cu respect şi atitudine pozitivă, ceea ce accelerează procesul de recuperare. Dacă cineva îţi vorbeşte frumos, te ajută cu o atitudine optimistă, se comportă cu tine ca şi cu propria lor persoană, e ca şi cum ai ieşi de la tratament pe jumătate vindecat. Exact aşa sunt asistentele de la fizioterapie şi laser din cadrul spitalului judeţean din Baia Mare. Pe această cale doresc să le mulţumesc personal următoarelor persoane simpatice: Vartolomei Cornelia, Mureşan Maria, Laza Alina, Bod Timea, Duruş Simona şi Cristea Mihaela.

duminică, 16 mai 2010

Mulţumesc

Mulţumesc tuturor celor care ieri, 15 mai, mi-am urat sănătate şi mulţi ani fericiţi cu ocazia împlinirii a unui sfert de secol. 25 de ani e o vârstă frumoasă şi mă bucur de toţi cei care şi-au adus aminte de mine: prieteni, amici sau cunoştinţe!

vineri, 14 mai 2010

Murim treptat câte puţin

CINE MOARE?

de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

duminică, 9 mai 2010

Orizontul introspecţiei

Stau pe platforma orizontului, perpendicular pe linia ce mărgineşte două lumi sau universuri paralele. Sunt detaşată şi amuzată de haosul ce se perece dincolo de orizont în ambele părţi. Sunt mereu prinsă la mijloc, între soluţii incerte, căutări nefinalizate, dorinţe pansate de frica unor eşecuri. În fiecare lună “mai” păşesc tot mai adânc în mine, recurg tot mai des la introspecţie, să văd unde am mai umplut un gol, unde am mai facut curăţenie, ce am mai adăugat nou, ce vechituri sufleteşti am mai aruncat. Şi cu fiecare an mă găsesc câte puţin schimbată. Întrezăresc cu ochii minţii aceleaşi orizonturi puţin deformate, dar în principiu cu aceleaşi aşteptări. Cu fiecare primăvară care trece constat că anumite flori nu mai răsar deloc, s-au ofilit de câţiva ani.
Dar în schimb cresc altele, perene.

vineri, 7 mai 2010

Gând

Gând ce sunt
Eman cuvinte calde sau reci
Disecate mărunt
Rostite în fraze pe care le-adulmeci

Dorinţe vechi sau noi
Îndelung ţesute
Şoptite prozaic în doi
În orele târzii şi multe

Între noi se sparg minute
Ale unor orologii mute
Secunda ticaie tragic
Şi-a frânt pendulul magic
Când noi am oprit timpul
Spălându-ne păcatul

joi, 6 mai 2010

Zâmbet

Dă-mi culoare să-mi pictez sufletul
Dă-mi timp să-mi croşetez speranţe
Pe chip să-mi atârn zâmbetul
În diferitele lui nuanţe

Dă-mi cerneală să-mi rescriu povestea
Dă-mi perfecţiunea apusului de mai
Ca doi îndrăgostiţi în orele acestea
Să atârnăm de-un colţ de rai

Dă-mi inocenţa irişilor din priviri
Dă-mi rugăciunea genelor îmbrăţişate
Plouate de lacrimile unor amintiri
Vechi, în timp de ani adunate

Şi-ţi mai cer mâna să mi-o-ntinzi
Cu degetele zâmbetul să mi-l cuprinzi
Să-l lipeşti peste al tău într-un târziu
Să-l ai şi-atunci când n-o să fiu

Love is a losing game

Pentru unii e un joc, pentru alţii o trăire. Pentru unii o plăcere, pentru alţii un rost în viaţă. O durere sau un zâmbet, o exaltare, o minciună sau o minune! Da da, vorbeam de dragoste... Iar şi iar... Ori de câte ori simt nevoia să vorbesc despre un sentiment profund, inexplicabil care m-a încercat cândva, undeva acolo în mijlocul pieptului. Cineva care a dansat un vals şi a plecat subit fiindcă a obosit...



For you I was a flame
Love is a losing game
Five story fire as you came
Love is a losing game

One I wish I never played
Oh what a mess we made
And now the final frame
Love is a losing game

Played out by the band
Love is a losing hand
More than I could stand
Love is a losing hand

Self professed... profound
Till the chips were down
...know you're a gambling man
Love is a losing hand

Though I battle blind
Love is a fate resigned
Memories mar my mind
Love is a fate resigned

Over futile odds
And laughed at by the gods
And now the final frame
Love is a losing game

miercuri, 5 mai 2010

5 Mai - Ziua Bărbatului

Azi e ziua bărbatului şi mi se pare absolut firesc. Dacă femeile au ziua lor naţională, de ce nu ar avea şi bărbaţii? Dar asta ştiţi ce înseamnă, gaură în buget, de data aceasta pentru dame. Sau poate un altfel de cadou, care substituie partea material-financiară. În funcţie de preferinţele, gusturile şi dorinţele orgoliului masculin.

Dacă până acum bărbaţii erau superiori sau inferiori în diverse domenii, competenţe sau calităţi, cel puţin prin aniversarea zilei de azi sunt egali cu femeile. Au data lor în calendar sărbătorită în fel şi chip: la domiciliu, într-un club, la locul de muncă etc. cu bere în special (dar nu neapărat Bergenbier - cu toate că acest brand a militat, a iniţiat şi a promovat "egalitatea" masculină), cu vin, tărie sau apă de la ciop (în cel mai crunt caz cu putinţă). Vorba aia: hai să ne îmbătăm cu apă rece, că doar o zi pe an avem această şansă, fără să ne critice sau să ne ia cineva la rost.

Aşa că eu mă bucur pentru ei şi le doresc multă distracţie, dar fără excese bineînţeles. Să se bucure de 5 mai ca de a doua lor zi de naştere.

sâmbătă, 1 mai 2010

1 Mai

E 1 mai vesel şi prietenos. Îmi zâmbeşte de-afară prin geam. Lumina e perversă. Se furişează pe sub perdea, îmi dezlipeşte genele-adunate de vise peste noapte. Îmi mângâie pleoapele şi-mi ignoră dorinţa de a mai lenevi puţin la orizontală. Reuşeşte să-mi deschidă ochii.

Mă ridic... Deschid fereastra. Cerul mi-a transpus seninul pe chip iar soarele mi-a oferit strălucirea în ochi. Asta da dimineaţă pentru un nou început de lună. Un "Mai" amical, diafan, călduros. Îmi tapiţez dimineaţa cu un zâmbet tâmp atârnat de urechi.

Îmi sorb ceaiul într-o manieră puerilă (am renunţat la cafea şi am trecut la ceai negru cu lapte) şi apoi râd zgomotos de gestul meu "nepoliticos". Nu, încă nu am înebunit de tot. Sunt doar bine dispusă pentru ziua frumoasă care se arată. Şi cred că e suficient. O să-mi sfidez durerea de spate şi o să-mi fac curăţenia specifică de sâmbătă. Mai târziu cine ştie ce mi se arată. O ieşire pe undeva în natură, la o poveste, o măslina, ceva...

joi, 29 aprilie 2010

Studenta la sociologie şi eseul ei

Citisem undeva (acum 2-3 zile)un eseu al unei studente de la sociologie cu privire la relaţiile de cuplu. Enumeră acolo mai multe ipoteze (exprimate ca şi convingeri) cum că un EL sau o EA nu îşi vor dori niciodată o relaţie dacă unul din ei la un moment dat a suferit de o boală gravă sau nu are un job, fie el cât de nasol, dar servici să fie! Probabil, datorită experienţelor personale sau a deziluziei altor relaţii care s-au rupt sub ochii ei, a tras concluzia majoră conform căreia datorită celor „două mari probleme” expuse mai sus se naşte impedimentul oricărei relaţii în cuplu. Şi bineînţeles că mi-am permis să intervin şi să-i spun (din punctul meu de vedere) că nu e aşa.

Draga mea, o boală cruntă sau gravă poate veni oricând şi la oricine. Nu trebuie să fie ereditară sau să ai impresia că tu nu o poţi face niciodată, pentru că e „imposibil” să ţi se întâmple chiar ţie. Anumite boli survin din diverse motive cum ar fi un sistem imunitar slăbit, al unei neglijenţe, pe baza fondului unui stres major, complacerea sau sfidarea unor dureri mici, care par normale. Fiecare are în organism o anumită predispoziţie la o anumită boală, dar care la unii se declanşează, la alţii nu. Poţi fi sănătos tun şi la un moment dat să suferi de ce ştiu eu ce boală, care pare radică şi incurabilă. Boala nu te întreabă dacă poate veni la tine, ea nu cere explicaţii dacă ai dus sau nu un stil de viaţă perfect sănătos sau nociv. Poate e o încercare asupra caracterului. Dacă poţi să o înfrunţi, să te lupţi cu ea. Şi, pe lângă metodele medicale mai există efectul placebo, autosugestia pozitivă etc. Deci, nu cred că o anumită persoană nu trebuie acceptată sau iubită în cuplu pentru că, mai demult a avut o boală. Bine că s-a vindecat şi e ca nouă, dispusă să se prezinte la linia de start, un start pentru un nou drum – sănătos şi puternic.

Apoi, job-ul! Nu văd de ce este acesta un impediment, numai în ipoteza în care unul din cei doi (din cuplu) este excesiv de materialist. Există mai multe variante şi aici. EL sau EA poate să aibă un job strălucit, care să-i aducă satisfacţii materiale dar sigur are o lipsă în altă parte, acolo în substanţa lui. Nu înseamnă că dacă cineva are un job cât de cât, e neapărat perfect sau apt pentru o relaţie. Mai este varianta în care unul din cei doi are un job acceptabil care să-i ajute să existe. Dar am certitudinea că dacă cel fără job (sau cel cu serviciul existenţial) are potenţial, minte, ambiţie şi substanţă cenuşie sigur va reuşi. E doar problema de timp sau de locul şi momentul potrivit pentru rampa de lansare. Asta înseamnă că subestimezi capacităţile oricărui potenţial individ de a se integra în lumea de rând, a celor cu servici (indiferent de care e el).

Acum permite-mi să te întreb. Tu ţi-ai „permite” sau ai „accepta” pe cineva în relaţie numai dacă are o sursă de venit constantă? Ai putea să te limitezi numai la acest criteriu? OK, lucrează. Poate fi strălucit la minte, competent etc.; dar dacă caracterului lui e varză, ce te faci: stai cu el pentru că are un anumit câştig pe lună? În rest ce să zic, cu boala aia de care îţi e frică ţie: şi ce dacă înainte să te cunoască pe tine a suferit de ceva anume şi acum nu mai are nimic? Nu te-ai gândit niciodată că ai fi putut să fi tu în locul lui? Dar hai să te întreb altfel: dacă în timpul relaţiei se îmbolnăveşte de ceva „grav”, ce faci, îl părăseşti când îi e lui cel mai greu? Şi hai să excludem de aici sida şi sifilis şi să înlocuim cu cancerul (care nu se ia şi nu se moşteneşte, care l-ai putea face şi tu indiferent dacă până acum ai fost sănătoasă sau nu). L-ai abandona pentru că are cancer? În loc să îl ajuţi să treacă peste tocmai pentru că e o boală grea, dar care trece şi se vindecă, depinde de stadiul în care a fost descoperită. Este la fel de probabil să nu revină niciodată dacă a ştiut ce şi cum trebuie să facă.

Există oameni care au făcut cancer la plămâni şi au murit, cu toate că nu au fumat niciodată şi nu au avut parte de un stil de viaţă nociv, precum nimeni din familie nu a mai avut o astfel de boală. Tot aşa, am cunoscut eu o profesoară de sport care mereu a trăit sănătos şi a sfârşit prin cancer de colon, fără o explicaţie plauzibilă. Dar, mai cunosc şi o persoană care s-a vindecat de un alt tip de cancer şi care acum nu mai are nicio problemă. Alt caz: aia da luptă de viaţă şi ambiţie. Când eram eu în liceu, era o tipă în clasa a X-a cu cancer de oase. Făcuse citostatice şi i-a căzut tot părul. Purta perucă şi oricum era o fată foarte draguţă. Miraculos că a scăpat şi acum e mai sănătoasă ca oricând. Şi în tot acest timp avea un prieten care a susţinut-o şi a încurajat-o enorm. Cum ar fi fost să fie tipa aceea marginalizată din acest „impediment” menţionat de tine?

Deci, draga mea studentă la sociologie, un cuplu puternic şi stabil trece peste orice, iar iubirea trebuie să fie necondiţionată. Cel care nu ştie să lupte la greu alături de partener, e cu adevărat slab şi chiar nu iubeşte cu toată fiinţa lui. Cei care nu pot să înceapă o relaţie din cauza că unul din parteneri a avut o boală sau nu are job, e pur si simplu egoist, materialist sau efectiv nu îşi doreşte ceva serios sau permanent.

Îţi respect punctul de vedere, dar mai reflectă la adevăratele valori dintr-o relaţie de cuplu.

joi, 22 aprilie 2010

Predestinare sau Prostie?

Nu am ştiut niciodată dacă destinul ţi-l dă cineva, ţi-l faci tu sau pur şi simplu îl ai. Nu ştiu dacă se poate modifica, schimba sau interveni la un moment dat ca să-ţi faci un drum menit să aibă mai puţine obstacole. E ca un film prost regizat, cu scenarii stupide dar care nu le mai poţi şterge. Trebuie să te mulţumeşti cu ideea că pe acel film nu primeşti niciun premiu sau nicio nominalizare. Atunci te străduieşti să fi un regizor mai bun şi poate că soarta se rescrie într-o peliculă cu scene comico-dramatice. Nici nu ştii exact ce fel de gen poartă măştile din viaţa ta. Zâmbetele false, actoriceşti, transpunerea în roluri care nu ţi se potrivesc, dar pe care trebuie să le joci.

Pentru că, în postmodernitate nimic nu mai e firesc. Incultura devine un trend pentru că asta promovăm (cel puţin mediatic). Exista una sau doua emisiuni, maxim trei pe canale diferite care accentuează cultura, valorile, talentele, elita românească, brandul de ţară, altul în afară de cel expus de Udrea - cu Land of Choice-ul ei (că bine spun cei de la Divertis - Land of Jokes). Păcat că acest tip de divertisment îl consumă prea puţini. În restul se cultivă un "amuzament" greţos care culmea domle' că prinde. Tocmai la ăia nasoli, suficienţi, cu mintea odihnită şi neuronii în moarte clinică. Ăia care preferă spălarea rufelor de la OTV de exemplu. Există ONG-uri de tineri cu aspiraţii măreţe pentru ţara aceasta din toate punctele de vedere dar din varii motive nu reuşesc să se impună pentru adevărata schimbare. E al naibii de trist să vezi cum se dizolvă toate nuanţele de bun simţ sub ochii tăi.

Soarta acestei naţii nu e ca o carte care a fost scrisă cânda de cineva şi noi nu putem ieşi din tipare sau caractere hilare sau groteşti. E vorba de cei care o scriu acum şi pentru noi. Cei care ne îngrădesc libertatea la atitudine. E mai uşor să lansăm ca o rachetă un sistem de non-valori. Am şi obosit să mă lupt contra vântului turbat care produce furtuni din Sud. M-am săturat să gândesc şi să vorbesc despre aceste aspecte din moment ce nu găsesc suficienţi oameni care ar vrea să se vindece de "bolile" postomedernităţii. Şi avem impresia că e democraţie! Când de fapt se dă libertate şi undă verde incompetenţilor cu funcţii mari. Noi aştialalţi suntem liberi să murim, să fugim sau să acceptăm deminitatea călcată în picioare pe preşul de la intrare.

Şi acum vă întreb eu: credeţi că ne-a fost predestinat sau prostia din vârful piramidei e cea care ne pune măştile pe faţă?

Cine este de acord să mă sprijine în conceperea unui proiect de promovare a culturii, a indivizilor abili, a brandului de ţară, a valorilor etc.? Cine se alătură revoltei mele pentru a schimba măcar 5% neplăcerile create de acest sistem?

miercuri, 21 aprilie 2010

Sunt .


Sunt amintirea prăfuită de pe raftul sufletului cuiva
Sunt fiinţa care priveşte visele prin ochelari 3D ca să pară tangibile şi reale
Sunt o balanţă cu măsuri inegale pentru că uneori defectele cântăresc mai mult decât calităţile
... rodul unor parinţi minunaţi şi speciali
... printre cuvintele rostite de prieteni
... câte o lacrimă pentru cineva şi câte un zâmbet pentru altcineva
... deopotrivă copil cu gânduri de adult şi adult cu gânduri de copil
... ca toţi oamenii dar unică în acelaşi timp
... complicată doar pentru cei care nu mă cunosc
... iubita cuiva care stă ascuns şi aşteaptă trenul la momentul potrivit
... cea care aşteaptă în gara greşită
... răspunsul la toate întrebările mele
... un semn de exclamare pentru cel care mă doreşte şi un semn mare de întrebare pentru cel pe care îl doresc eu
... câte un personaj din aproape fiecare carte citită

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Ce face plictisul din mine

Aviz fetiţelor şi domnişoarelor copilăroase, neindicat doamnelor serioase ;)

Dacă:

- sunteţi obosită după o zi de sâmbătă, fără chef, dar totuşi nu vă plictisiţi;
- aţi dat în mintea copiilor şi asta nu vă deranjează;
- necesitaţi o manichiură şi o pedichiură "urgentă";
- staţi bine cu răbdarea;
- vă întrebaţi dacă buburuzele sunt în trend;
- chiar vă chinuie talentul artistic,

atunci urmaţi-mi activitatea:









P.S.
: Accept reclamaţii ulterioare, doar după ce aţi încercat să vă alienaţi mintal puţin câte puţin. Vă permit să mă pomeniţi printre înjurături când o să vă daţi oja jos. În repetate rânduri ştergere cu acetonă. Fără nervi fetelor!

P.S. 2
: Uneori mai fiţi şi fetiţe, nu doar femei, mai scoateţi copilul din voi, nu doar prin jocuri şi alintări...

Nu ştim sau am uitat să oferim

Îi facem pe alţii să sufere când dispărem în neant atunci când ni s-au terminat zilele pe acest pământ. Le lăsăm un gol în suflet celor care ne-au iubit şi le facem existenţa un haos din care greu se reculeg. Îi facem să sufere când îi dezamăgim fără să le lăsam deschisă uşa iertării şi a uitări. Îi facem să sufere atunci când nu ştim să le spunem sau să le arătăm că ei de fapt sunt un punct de sprijin moral sau afectiv. Atunci ei se simt inutili şi vinovaţi că nu sunt suficient de buni pentru noi, noi cei care, prin prezenţa noastră le înseninăm fiecare dimineaţă.

Ne scurgem în traiul monoton sau alert fără cuvinte frumoase, fără aprecieri sau îmbrăţişări care ar trebui să fie un lucru atât de firesc. Am uitat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de vremea frumoasă de-afară, de spiritul jucăuş din noi. Fără să ne dăm seama cerşim iubire şi cernem sentimente frumoase pe care tocmai noi am uitat să le oferim. Îi facem să sufere când nu empatizăm cu starea lor de spirit şi intre timp pe oferim clişee verbale. Nu ştim să zâmbim decât atunci când suntem relativ fericiţi şi în rest nu am învăţat să sfidăm sau să ignorăm o dâră de nelinişte.

La fel cum noi aşteptăm tot ce e mai bine, mai frumos şi mai paşnic tot aşa persoanele dragi au aceleaşi aşteptări şi dorinţe. Dar suntem rezervaţi în atitudini şi gesturi, în oferirea de bucurii şi dăruirea de zâmbete. Prin urmare, minunile nu se răsfrâng asupra noastră pentru că nu ştim sau am uitat să se semănam iubire, afecţiune şi căldură. Atunci înseamnă că nu avem ce să culegem, recolta noastră fiind uscată şi secătuită de orice urmă de altruism.

Nu trebuie să ne cerem dreptul la fericire din moment ce ştim să o dăruim.

joi, 15 aprilie 2010

Cutia cu minuni

Mi-am îndosariat toate amintirile, la propriu şi la figurat. Cele palpabile sunt păstrate într-o cutie cu poze, scrisori, obiecte dragi asociate cu un anumit moment din precut. Ori de câte ori simt că vreau să-mi aduc aminte sau să retrăiesc anumite clipe, nu fac decât să deschid sipetul meu fermecat. Am reuşit de-a lungul anilor să păstrez numai parte frumoasă din trecut şi până la bătrâneţe am să adaug treptat câte un nou prezent, altul în afară de cel monoton.

Memoriile olfactive mi se perindă pe rutina fără dioptrii. Le revăd atât de clar încât parcă aş fi întinerit subit cu vreo 5 ani. Sunt tot mai dezbrăcată de prezentul uzat de rutină şi sentimente în revizie tehnică. Am făcut apel la cutia cu minuni ca să îmi reîncarc bateriile, să mai pot să am speranţe şi să reuşesc să îmi spăl visele ruginite. Fiecare lucruşor are povestea lui legată de câte un om minunat. Fiecare felicitare, vedere sau scrisoare are însemnătatea, dedicaţia, urările specifice şi personalizate. Fiecare scris diferit dar emoţionant, colorat sau negru pe alb.

Şi dacă zilele acestea am căzut în genunchi pe drumul cu cenuşă, acum am puterea să mă ridic, am tot elanul necesar pentru un nou zbor. Aripile frânte s-au vindecat. Şi poate că de la atâta ploaie au fost zilele nasoale, somnoroase, reci şi zugrăvite în gri. Vreau numai cutii din care să iasă zile senine şi calde, luminoase şi vesele. Ploaia să devină doar o domolire a energiei, o relaxare, un fundal melodic într-o zi de vară.

marți, 13 aprilie 2010

Eşti dator

Eşti dator să visezi pentru că oamenii fără vise sunt nişte reciclări de sentimente
Eşti dator să te simţi vesel fără un motiv anume pentru că astfel se comprimă tinereţea
Eşti dator să te accepţi aşa cum eşti, învins sau învingător
Eşti dator să lupţi pentru fiecare măruntă ambiţie ca să fi învingător
Eşti dator să mori la un moment dat cu toate că nu a fost decizia ta să te naşti
Eşti dator să speri pentru că ultima care moare e speranţa
Eşti dator să fi copil pentru că acea fiinţă nu dispare niciodată din tine numai dacă o renegi
Eşti dator să oferi un gest cald pentru că afecţiunea ţi se întoarce înmiit
Eşti dator să îţi conservi amintirile frumoase ca să ai resurse în momentele triste
Eşti dator să crezi în ceva, în orice vrei tu atâta timp cât te face să zbori
Eşti dator să trăieşti cum şi unde vrei dar nu cât vrei, chiar dacă e mai puţin sau mai mult
Eşti dator să fi spontan ca să poţi să îţi surprinzi reacţiile pe care anterior nu le puteai anticipa
Eşti dator să te regăseşti când eşti pierdut ca să deprinzi puterea unor noi orizonturi
Eşti dator pentru toate cele de mai sus, dar nu obligat!

duminică, 11 aprilie 2010

Îmi doresc o metamorfoză în fluture

Probabil că cineva acum ar spune ceva de genul: "iar te plângi de cum îţi merge, iar îţi dramatizezi neîmplinirile, fă dracu' ceva". Dar CE anume, mai EXACT să fac? Cu toate că ştiu că variantele nu se epuizează niciodată. Ei bine, acum şi aici spun simplu, sincer şi calm ceea ce simt şi cum mă simt. În fond şi la urma urmei mă descarc pentru a nu deveni introvertită. De altfel, cred că mulţi se află în situaţii similare cu ale mele doar că nu se manifestă şi nu se exteriorizează în maniera mea. Unii se ascund după un zâmbet fals, alţii ţin în ei, câţiva explodează, alţii plâng etc. Însă nu cred că există oameni cărora să nu le fi fost înecate vreodată corabiile. Toţi au trecut printr-un moment de supărare sau insatisfacţie din care au ieşit mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu. În funcţie de tăria caracterului. Cine afirmă că e mereu fericit, împlinit ş.a.m.d., am certitudinea că minte cu desăvârşire. Sau e un mitoman incurabil.

Simt că trebuie să-mi umplu golul din mine cu ceva, cumva. Sunt într-un continuu proces de căutare a ceva pentru a substitui o piesă din puzzle-ul ce mă compune. Pare pălăvrăgeală ieftină, dar în mod real e un feeling profund care să producă o schimbare interioară.

M-am rătăcit în mine şi trebuie să-mi regăsesc lipsa pentru a-mi umple vidul. Lipsa unui lucru, a unei stări, a unei persoane. O lipsă necunoscută dar fără de care nu sunt completă. Îmi lipseşte o puternică motivaţie pentru că nu mă mai pot automotiva dintr-un lucru banal. Stagnez şi sunt în repaos pentru că ambiţia mi s-a şubrezit. Am obosit să-mi visez visele, să-mi mai doresc ceva când al naibii dacă mai ştiu sau pot să fac ceva. Câteodată sunt atât de stângace încât nu sunt bună la nimic şi nu mi-e ruşine să spun asta. E un defect pe care mi-l accept pentru că nu am învăţat să trec peste el.

Nu mai ştiu nimic din ce ştiam, m-am plafonat şi sunt conştientă că e numai şi numai vina mea. Până acum dădeam naibii vina pe sistem, pe orice altceva însă de fapt sunt neputincioasă, incapabilă de lucruri mari, inexplicabil de superficială şi comodă. Prea încrezătoare în oameni şi mult prea detaşată de strategiile care te fac să reuşeşti. Sunt Inutilă (cu i mare!), întoarsă pe dos, de parcă aş gândi cu fundu'. Sunt dură în vorbe, tranşantă, radicală şi intolerantă. Să citească bine toţi cei care îmi spun că au încredere în forţele mele, în pasiunile mele, în felul meu ambiţios de a fi, în mine ca persoană. Fraţior, sunt nasoală! Şi nu mai vedeţi în mine ceea ce nu sunt, ci vedeţi-mă exact aşa nasoală cum sunt şi vorbesc serios!

După o discuţie purtată cu S., care avea ca laitmotiv îndemnul "FĂ CEVA!" am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să îmi doresc suficient de mult un lucru, să lupt pentru un ţel care să mă scoată din rahat. Nu am luptat îndeajuns sau poate nu am luptat cu armele potrivite. Momentan la nivel cerebral sufăr de o amnezie temporară. Nu mai ştiu ce îmi place şi cum îmi place, ce mă face să râd natural până mă dor pomeţii, să-mi plimb copilul din mine prin toate aceste primăveri. Când se va suda în mine partea care-mi lipseşte voi fi din nou motivă, ambiţioasă, sociabilă, prietenoasă. Până atunci sunt de 3ori I (incompletă, irascibilă, insuportabilă) şi rătăcită.

Starea mea de spirit nu se metamorfozează. Dacă ar fi posibil, mi-ar place să fie un fluture albastru cu galben şi verde. Chiar dacă trăieşte doar o zi cuprinde în el toate etapele din ciclul vieţii. E plin de culoare şi viaţă chiar şi înainte de a se sfârşi. Mereu activ, agitat în căutare de flori, câmpii, oameni pe care să se aşeze odihnindu-şi aripile. Păcat că starea mea de spirit nu se metamorfozează în fluture.

Altcineva ar spune că iar sunt pesimistă, dar e doar o eliberare a stării de spirit şi o lipsă acută de motivaţie. Ambiţia şi-a rupt piciorul. Momentan e oloagă şi nu poate merge corect. Uite că am spus ce simt fără să "mă plâng" cuiva în mod direct.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Mi-era aşa dor de...

...de Narcisa Suciu în aceasta ipostază melodică, de aceste versuri care mă răscolesc. Pur şi simplu sunt "lost"... Amintiri care pulsează involuntar!

vineri, 9 aprilie 2010

Dorinţă sau necesitate?

Omul reprezintă centrul universului, progresul tehnologiei şi al mecanizării, schimbătorul istoriei dar şi declinul, nesiguranţa şi produsul unui păcat social: lenea de a acţiona în dorinţa de a accede ierarhic. Lenea asta e izvorâtă din comoditatea şi simplitatea în care se scaldă unii oameni. "Ştiu că pot mai mult, că am şanse mai multe să mă dezvolt, dar e bine aici unde sunt acum. Muncă puţină, banală, aproape de casă, o oră H la care pun jos toată treaba şi las pe mâine". Vorbeam ieri cu cineva despre treaba asta, care, cu toate că are cine să-l promoveze mai sus, se limitează pentru că aici munca e mai puţină şi care poate rămâne şi pe ziua de mâine. Într-adevăr că la un nivel mai sus responsabilităţile sunt altele, gradul de implicare mai ridicat şi poate că şi stresul pe măsura efortului depus. Situaţia persoanei în cauză m-a pus aşa pe gânduri punând în balanţă dorinţele din planuri diferite.

Oare cum e mai bine şi mai simplu: să lucrezi lejer şi fără stres până la ora H cu toate că nu ţi-ai terminat treaba şi o poţi amâna pe mâine, fiind într-o continuă rutină (dar liniştit) pentru o remuneraţie suficientă? Sau să urci mai sus cu o treaptă sau două, să ţi se modifice ora H, să ai parte tot de o rutină dar în care să fi mai activ şi pe un salar mult mai mare? Prima variantă te cam limitează din punct de vedere financiar devenind astfel un om suficient, fără responsabilităţi majore la locul de muncă şi fără aspiraţii măreţe in viaţă. Cea de-a doua situaţie te motivează financiar, îţi oferă posibilitatea să creşti din punct de vedere al carierei dar să ajungi mai târziu acasă şi probabil uneori cu uşoare dureri de cap.

Eu cred că decizia e în funcţie de stilul de viaţă pe care dorim să îl ducem, de importanţa banilor în existenţa noastră, de faptul dacă avem sau nu o familie sau o implicare personală, de vârsta pe care o avem, de multe alte aspecte. Eu una aş alege varianta a doua pentru că am vârsta pe care o am şi cariera are prioritate plus ca nu am angajamente familiale. Ulterior aş opta pentru prima. Dar anumite şanse se oferă o dată în viaţă şi care nu ţin cont de anumite criterii menţionate mai sus.

Voi ce aţi alege? O viaţă liniştită, calmă, cu o sursă de venit care să permită o existenţă decentă dar care totodată să ofere mai mult timp şi altor activităţi cum ar fi: un al doilea job part-time, familia sau un hobby practicat adesea? Sau o viaţă mai în priză, uşor stresantă, cu timp personal mai puţin şi care nu limitează un moft câteodată (o piesă de teatru, un concediu undeva înafara casei etc.)?

marți, 6 aprilie 2010

Rectificare la o postare anterioară

Postarea aceea cu bărbaţii sau respectiv băieţii - copie la indigo. Evident că nu sunt toţi la fel şi nici dintre cei pe care i-am menţionat eu în tentativă de relaţii. Dar, am vorbit la modul generic şi nu am exemplificat ceva de genul: X şi Y au fost cum au fost şi Z chiar nu a greşit cu nimic niciodată. Pur şi simplu nu a fost să fie şi asta nu denotă că ar fi fost vinovat ş.a.m.d. Cred că este destul de inteligent să ştie despre cine vorbesc fără să dau indicaţii sau nume. Îmi pare rău că nu am fost mai explicită şi nu am punctat unele chestii şi altele într-o manieră diferită. Cert este că pe Z nu îl condamn de absolut nimic şi nu am ce să îi reproşez. Şi nu merita să intre în categoria celor menţionaţi ca fiind neserioşi.

Şi totuşi fac publică această remarcă deoarece înţeleg perfect faptul că s-a simţit nedreptăţit fiind inclus în "majoritate". Şi mai ştie că nu am o părere proastă despre el. Nu aş avea de ce. Mai ales că el nu intra în "simptomele" menţionate de mine în postarea respectivă. De vină am fost eu că nu am diferenţiat X, Y, Z şi că am vorbit despre tentativele mele de relaţii în general.

duminică, 4 aprilie 2010

Din lumea mea...

Locul în care îmi vin ideile, patul în care dorm, meditez, gândesc...



Locul în care gandurile se materializează,locul din care (vă) scriu de fiecare dată...



Atunci când am timp, o veche pasiune, puzzle-ul. Din acest tablou lipseşte exact o piesă şi nu este perfect, aşa ca şi mine. Restul care urmează să fie înrămate sunt complete.



Florile, alte "fiinţe" care îmi plac...







Scoicile, în diferitele lor forme...





O plăcere care pentru mine nu moare niciodată...şi lampa mea "fermecată" care îmi veghează rândurile...

marți, 30 martie 2010

Bărbaţii - copie la indigo

Aceasta este o postare ca un răspuns la un prieten care m-a întrebat de ce nu am pe cineva în viaţa mea şi de ce nu îmi fac o relaţie.

Aşa că, dragă C. îţi argumentez singurătatea mea din acest punct de vedere. Până în prezent am ajuns la concluzia că toţi "potenţialii iubiţi" pe care i-am cunoscut sunt la fel, doar puţin diferiţi. Adică fără substanţă, reticenţi, banali, dificili până în măduva oaselor, indecişi etc. Toţi aceştia mi-au lăsat un gust amar. Dacă te implici în relaţie nu e bine, dacă nu te implici înseamnă că nu eşti interesată. Dacă pui suflet înseamnă că prea "conturezi" o relaţie din stadiul incipient, dacă eşti detaşată iar nu e bine pentru că se interpretează că "ai ceva" sau "e ceva cu tine". Atunci eu nici nu ştiu cum să mă mai comport, cum să mă manifest. Să fii natural şi exact cum eşti devine şi ăsta un defect. Cred că cel mai bine e să te prefaci şi să te mulezi după aşteptările celuilalt. Şi atunci devi o fiinţă fără personalitate şi dorinţa de a fi "acceptat" exact aşa cum eşti. Aşa că prefer să fiu singură. Sunt prea obişnuită cu acest aspect şi îmi place. Am încercat şi am ratat, am eşuat în lista lor cu "priorităţi" de fiecare dată fără să înţeleg de ce.

Acum nici că-mi mai pasă de ce am dat undă verde sau de ce am primit eu papucii. Înseamnă că dorinţa nu a existat cu adevărat sau nu exista deloc afinitate doar impresie...

Sau poate că încă nu am întâlnit persoana potrivită. Sau poate că sunt eu prea urâtă, prea nasoală, pesimistă, încăpăţânată, idealistă, directă şi încă un alt întreg cârnaţ de non-atuuri pentru o posibilă relaţie. Cu inteligenţă şi răbdare defectele devin atât de "tolerante" încât nici nu mai sunt sesizabile.

Unii au ştiut ce vor de la mine, alţii nu au ştiut ce vor nici măcar de la ei înşişi. Nici eu nu am fost niciodată pregătită pentru o relaţie, nici eu nu am ştiut ce vreau de la mine din punct de vedere sentimental, dar mi-am zis "hai totuşi să încerc, că nu se ştie niciodată". Ştiu şi eu cum sunt şi îmi cunosc defectele mai bine ca oricine, dar se pare că nimeni nu ştie să mi le pună în balanţă cu cele câteva puţine calităţi. Deşi dacă mă gândesc bine, nu cred că am aşa ceva. Am ajuns la concluzia că pe lângă faptul că sunt dificilă (dacă tot mi s-a spus) nu mai vreau nimic de la un posibil viitor bărbat.

Mama mi-a aruncat pastila că s-ar putea să fiu PREA pretenţioasă. Nu am standarde, tipare sau şabloane (după cum bine ştii C.) în ceea ce priveşte materia masculină, dar am totuşi câteva pretenţii care mi se par obligatorii: să fie sincer, să nu fie ezitant, să fie curat (adică să nu miroase a jeg), să comunice indiferent de problemă. Mi se par chestiuni elementare pe care le poţi "cere" de la cel cu care ai de gând să te implici sentimental. Deci să ne înţelegem: nu sunt PREA pretenţioasă. Nu caut şi nu aştept bărbatul perfect. Adică nu am o preferinţă a ochilor, o constituţie atletică de invidiat, să aibă bani sau maşină. Deloc! Din contra. Vreau să aibă defecte peste care să învăţ să trec şi care să mai "zguduie" fericirea pentru a nu deveni monotonă. Vreau mai înainte de toate să fie OM cu care se poate vorbi absolut orice, calm sau precipitat, de aceiaşi părere sau în contradictoriu (mai ales că părerile diferite uneori sunt constructive).

Deci a fi naiv nu e inocenţă, e prostie. Aşa cum am fost şi eu credulă. Credeam ce mi se spunea şi ulterior am sfârşit a căuta prin casă un perete pe care să scrie "Loc de dat cu capul. Dacă ai fost fraieră să pui botu' la toţi fraierii". Prin urmare toţi naivii sunt proşti şi nicidecum "inocenţi". Cel mai grav e că nu ştiu cum se vindecă tipul ăsta de prostie.

Fetelor luaţi aminte dacă întâlniţi pe cineva cu următoarele simptome:
Dacă:
- mai tot timpul e obosit decât activ în dorinţa de a vă vedea
- nu are timp de voi de cele mai multe ori
- afirmă ceva de genul "crezi că e momentul să vorbim acum despre asta?" (cu siguranţă nu va fi momentul curând pentru o discuţie cu privire la o neplăcere creată)
- nu dă un semn de viaţă cu zilele şi când o face e cu o scuză "plauzibilă"
- percepeţi majoritatea lucrurilor total diferit (e mai mult ca sigur că părerile lui nu sunt pe aceiaşi lungime de undă cu ale voastre)
- întâlnirile la bere cu băieţii sunt mai dese decât întâlnirile voastre

înseamnă simplu: nu vă place, nu vă vrea şi cu atât mai mult nu vă iubeşte. Deci e prea laş să vă spună franc şi diplomat. Prin urmare nu vă amăgiţi că va merge, că va dura, că el e cel pe care îl doriţi. Se complac pentru că oricum au şustele lor ascunse. Să nu credeţi că s-a născut femeia care să înţeleagă bărbatul în substanţa lui, dar nici invers bineînţeles. Există şi excepţii de la regulă, dar pe care eu nu le-am cunoscut încă. Mă refer în tentativă de relaţie.

Dacă nu are simptomele de mai sus, e mai mult decât ok.


Rămâneţi naturale, în propria piele şi nu vă schimbaţi pentru nimeni, că nu merită. Merită doar să vă schimbaţi pentru voi. Să vă şlefuiţi defectele. Dacă cineva vă va dori, atunci vă va accepta exact aşa cum sunteţi. Nu vă deschideţi inima la primul venit că s-ar putea să suferiţi. Cel de lângă voi va simţi când trebuie să vă deschidă ca pe o floare şi va şti exact când. Atunci e momentul să lăsaţi garda jos.

luni, 29 martie 2010

Am împlinit un anişor

Azi se împlineşte un an de când am blog. Un an în care am împărtăşit cu voi sentimente, stări, frustrări şi bucurii. Un an în care m-am descărcat prin scris.

Am învăţat că scrisul te curăţă şi te vindecă. Am realizat pentru a n-mia oară că atunci când nu ai pe cineva care să te asculte, te aude scrisul. E o ascultare surdă fiindcă scrisul nu-ţi reproşează de ce eşti isteric sau calm, decent sau vulgar în atitudinile de exprimare. Te înţelege şi atunci când ai avut o zi proastă. Cuvintele nu te judecă, nu te analizează, nu te disecă în fărâme, ci tu pe ele. Frazele nu cer explicaţii, te acceptă aşa cum eşti: uneori nevrotic, alteori iritant de calm. Vorbele iscălite nu suferă decât atunci când nu le articulezi şi când îţi baţi joc de ele.

Să vedem cât o să ţină "jurnalul" acesta. De multe ori am vrut să renunţ dar au existat persoane care m-au îndemnat să nu fac acest lucru. De regulă nu renunţ la niciun lucru care îmi face plăcere, nu mă dau bătută când vreau să obţin ceva, dar cu scrisul pe blog a fost altă mâncare de peşte. Simţeam că "destăinuirile" mele nu-şi mai au rostul sau efectiv nu credeam că-i interesează pe (ne)cunoscuţii de pe aici, din lumea virtuală. Cu toate acestea mergeam mai departe detaşându-mă de acest gând. În fond şi la urma urmei scriam pentru mine, pentru liniştea şi eliberarea pe care mi-o oferă scrisul. Uite că am făcut un an în care am trăit toate stările omeneşti cu diferite ocazii. Per ansamblu a fost un timp în care m-am evaluat atât subiectiv cât şi din punct de vedere obiectiv. Am sesizat la mine schimbări care nu pot decât să mă bucure.

Stare de spirit

joi, 25 martie 2010

Destăinuire

Nu mă mir că sunt neînţeleasă uneori, că unii îmi spun că sunt dificilă, nebună, inabordabilă, ciudată. Nu mă mir pentru că uneori chiar sunt aşa cum mă vad unii. Dar tot e mai bine decât să fiu percepută simplistă, accesibilă, mult prea normală etc.

Dramatizez fleacurile şi orice situaţie care nu îmi place. Orice „tragedie” care-mi produce disconfort interior o dramatizez până la limita posibilă. Nu e vorba de teatru. Pentru că orice lucru, moment sau sentiment îl cuprind în mine şi-l trăiesc cu profunzimea maximă. În orice pun suflet în exces şi ăsta a fost unul din gafele pe care le comiteam până nu de mult timp.
Când ceva îmi eşuează cu toate că am muncit intens pentru acel ceva, atunci fac atac de panică. Mă blochez şi nu înţeleg cum s-a ajuns la acea situaţie. Apoi mă întreb – retoric evident – de ce mama naibii nu mi-a reuşit ce-mi doream mai ales că nu plănuisem intens finalul apoteotic.

Mai am răbdarea care îmi curge prin vene. Răbdarea e sursa mea vitală. Lucrurile se succed gradat – ascendent. Las timpul să-mi deruleze etapizat evenimentele. Vreau totul treptat, sistematizat şi bine făcut. Din această cauză unii mă „acuză” că sunt lentă şi prea analitică. Dar ei nu ştiu că, graba strică treaba, că lipsa de răbdare induce într-o anumită măsură mecanizarea lucrurilor fără implicarea detaliilor care fac diferenţa între un lucru făcut şi unul bine făcut.

În cazul unei nereuşite mă revolt şi mă închid în mine, alimentez conflicte interioare şi comportamente defensive. Atunci e momentul meu de pesimism. Dar tot atunci se naşte dorinţa şi ambiţia de a merge mai departe, de a persevera şi de a lupta pentru tot ce îmi propun.

Nu-mi place să las un lucru neterminat. Mai bine nu mă apuc deloc de el decât să-l abandonez. Şi de altfel sunt perfecţionistă. Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect. Dar îmi place să iasă lucrurile ca la carte cum se spune, fără să mai fie utilă vreo retuşare ulterioară. Cu toate că îmbunătăţirile sunt binevenite oricând. Dar, de aceea, îmi doresc de la bun început în aşa fel să fac un lucru încât să nu mai trebuiască să revin într-o etapă pentru a-l finaliza. Calm, sistematizat!

Poate că într-adevăr sunt puţin nebună. Sau poate prea normală printre atăţia nebuni. Dar fiecare din noi avem un dram de nebunie care iese prin porii impulsurilor de moment. Ştiu că am mai multe defecte decât calităţi. Ştiu că uneori sunt atât de irascibilă încât nici eu nu mă mai suport. Dar sunt sinceră şi cu asta pot spune că mă mândresc!

marți, 23 martie 2010

Avem timp - Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

luni, 22 martie 2010

Sincer sau rezervat?

Preferaţi să fiţi direcţi atunci când vă spuneţi o părere cu privire la o situaţie dificilă sau preferaţi să vă rezervaţi în exprimare doar pentru a nu intimida sau "jigni" interlocutorul? Indiferent dacă se poartă un dialog calm sau uşor precipitat datorită părerilor diferite, ce credeţi că este mai important: să acceptaţi opinia celuilalt chiar dacă nu sunteţi de acord cu ea sau să vă prezentaţi propria părere? Sau cel mai bine ar fi să aplici vorba aia: "să zici ca ei şi să faci ca tine"?

Sinceritatea în doza ei maximă în ochii altora te face crud şi intolerant. Dacă spui lucrurilor pe nume exact aşa cum le vezi sau cum le simţi înseamnă că eşti insensibil şi rece. De aceea unii preferă minciuna, în cantităţi mici dar dozată mereu. Sau adoră să nu fii aşa direct şi „tranşant”. Oamenii care preferă adevărul pur sunt puternici şi pot să îndure „greutatea” expusă de vorbele care reliefează cu exactitate ceea ce vrei să transmiţi. De aceea sunt prea puţini oameni puternici fiindcă nu acceptă lucrurile aşa cum sunt tocmai din motivul că nu fac parte din aşteptările lor. Aşa se nasc eşecurile, din incapacitatea de a absorbi adevărul şi de a percepe realitatea obiectiv.