joi, 3 iunie 2010

Am lipsit, ştiu...

Ştiu că am lipsit. În tot acest lung timp am făcut diverse, mai ales introspecţii. M-am întors în mine. Am stat faţă în faţă cu eul meu şi am încercat să echilibrăm balanţa stărilor de bine şi a celor nasoale. Încă se cern sentimente, speranţe, "lupte" sociale cu "destinul". Revolta e doar în interior. Mi-am ascuns - cu rol actoricesc - faţa posacă, lipsa de curaj, tăria de a crede că mai ştiu să fac ceva anume, ceva de care să fiu mândră sau cel puţin mulţumită. De un an şi ceva nu mai cunosc ce e aia satisfacţie personală, o împlinire de orice natură care să-mi distorsioneze realitatea. Adică să nu-l mai văd pe dracu' atât de negru precum se spune că este.

Am îngenunchiat în mine şi am tras uşa. Am răsucit cheia să nu mai intre nimeni în sufletul meu. Cel puţin până când oscilaţia între stările de suflet nu este foarte evidentă. Am stat de vorbă cu Nina cea Raţională şi cu Nina cea Visătoare. Nu am ajuns încă la nicio concluzie de care ar fi mai bine să ascult. Am asistat la un proces în care d-na judecător era Nina cea Detaşată, acea persoană exterioară care le cunoştea perfect pe celelalte două Nine. Le ştia calităţile şi defectele, pragmatismul şi utopia, contradicţile şi măruntele fericiri. O femeie a legii cu acte în regulă, o justiţiară cu normă întregă dar într-o mare dilemă. Nu putea da un verdict pentru că, acum mai mult ca oricând, nu ştia cum e cel mai bine să se pronunţe. Procesul continuă, e în plină desfăşurare.

Prietenii "hard" (care de fapt e unul singur), deci "prietenul hard" mă înţelege perfect. Ştie exact Ce să-mi spună, Când să-mi spună şi mai ales Cum să-mi spună. E ca şi cum ar fi sosia mea, copia mea fidelă doar că sub alt aspect, cu un alt înveliş "uman". Apoi, 50% din prietenii "light" mi-ar spune că dramatizez situaţia, iar cealaltă jumătate sunt alături de mine spunându-mi să am încredere mai multă şi speranţă, ...că e doar ploios pe strada mea şi că soarele încă nu poate străluci din cauza norilor. Iar cunoscuţii rămân - evident - pasivi, că doar sunt nişte simple cunoştinţe. Oricum mi se pare firesc. Nu sunt ei de vină că intră speranţe premature-n morminte. Nici nu au rolul de a mă motiva cu ceva, într-un fel sau altul ca să-mi elibereze uşa Speranţei de zăvorul Neîncrederii.

Până una-alta mă dreg cu un mult reggae, în special cu un Marley, oridecare o fi el: Bob,Ky-Mani, Damian, Ziggy etc...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu