sâmbătă, 27 februarie 2010

Oamenii din noi

Fiecare purtam in noi personaje si tipuri de oameni care ne influenteaza. Avem undeva sub chip un arlechino care ne picteaza cate un zambet si atunci cand nu suntem dispusi sa-l oferim. Intre urechi ne traseaza un suras care nu este al nostru, dar care apare pe fata noastra fara sa ne dam seama. Si astfel ne trezim ca radem superficial in situatii in care de fapt plangem in noi.

Apoi detinem cu norma intreaga un inginer constructor care cladeste in noi sperante, pune bazele unei fundatii puternice care nu se ruineaza nici dupa un razboi sangeros. Constructorul asta da mana cu un zugrav care cu trafaletul unifomizeaza petele de culoare din viata noastra. Zugraveste cu alb starile noastre pure. Bine ca e lavabil si uneori putem sa ne spalam singuri de necazuri si griji. Cand acesti doi oameni intra in somaj tehnic sau devin pur si simplu part-time-ri, simtim cum se plimba in noi instabilitatea si incertitudinea. As vrea sa le ofer o pensie obligatorie, ca sa ramana la mine mereu. Sa ii simt ca nu m-au parasit din cauza recesiunii. Sau poate ii conving facandu-le o asigurare de viata cu toate clauzele.

Sa nu omitem piticii de pe creier, care ne diferentiaza de restul, care puncteaza diferit detaliile care le observam in exterior. Acei pitici care ne fac pe noi neintelesi in raport cu toti cei cu care interactionam. Si daca acesti pitici sunt in stare de ebrietate si au avut o noapte de pomina intr-un birt oarecare, ajung sa se clatine si ne pun creierul pe bigudiuri. Se cearta intre ei de parca ar fi dusmani, iar noi il ascultam pe cel care e cel mai simpatic. Asa reusim sa glumim si sa radem cu pofta. Sumedenia asta de pitici sfideaza zambetul pictat al lui arlechino.

Si cati alti oameni pot sa locuiasca la noi! Sa ne consume resursele si apoi sa ne paraseasca fara nicio explicatie. Cauta in alta parte, un corp mai puternic si mai confortabil, unde taxele lor sunt substantial reduse. Cauta acele persoane care nu pun intrebari atunci cand ei someaza sau pleaca in concediu.

duminică, 21 februarie 2010

Pauza vitala

O sa incerc sa iau o pauza de la ce mi se intampla sau felul in care mi se deruleaza lucrurile in viata mea. Deja am inceput pauza si o prelungesc, ca vorba aia: pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Macar de-ar fi asa. Existenta mea la ora actuala e intre paranteze, e doar ipotetica. Nimic nu se leaga si nimic nu se cladeste in mine. Nimic nu se imbina si totul e haos. Dar unul care nu genereaza agonie. Si e atat de bine cand ma balacesc in propriul non-sens.

Cert este ca nu imi mai pun intrebari si nici macar nu mai astept raspunsuri. Acele raspunsuri pe care mi le doream sau aceleasi intelesuri care sa ma dezlege de incertitudini. Si cand le-am asteptat nu au venit sau au fost evitate in mod intentionat. Deci nu mai am de gand sa ma gandesc si sa ma analizez din anumite puncte de vedere. Uneori lucrurile nu se petrec cum ne dorim noi, dar asta nu inseamna ca suntem de vina. Pur si simplu nu am gresit cu nimic atunci cand efectiv am batut pasul pe loc. Din contra, trebuia sa fac ceva. Poate greseam cu ceva si toate aveau un rost, un sens, o logica. Asa ca, prea putin imi pasa acum de lucrurile pe care le vroiam discutate la un moment dat in viata mea. Dupa aceea vine un timp cand "e prea tarziu" si absolut nimic nu mai are continuitate. Si raspunsurile pe care le asteptam erau de fapt in ochii grei si tacuti care nu emiteau nici o privire jucausa. Si acum refuz orice rezidu pe post de explicatie. Nu de alta, dar indiferenta s-a instalat la mine, imi consuma din resursele vitale si nici macar nu plateste chirie.

Indiferenta asta mi-a generat o stare de bine, un fel de impacare cu gandul ca intrebarile si raspunsurile nu-si mai au rostul. Cand o usa se inchide, o alta se deschide. Si orice tacere emite o explicatie, un gest de lasitate si o lipsa de responsabilitate in comunicare.

Cand iti umpli timpul cu nimicuri, cand iti bei cafeaua matinala cu o planificare succinta a zilei, cand savurezi din priviri o dimineata promitatoare si cand pe fundal ti se fredoneaza o melodie care iti rasfata cele mai gingase simturi, te simti puternic si increzator. Chestia asta ciudata, numita viata, e prea scurta pentru intrebari care macina si pentru frica unui raspuns transant. Peste orice hop se poate trece oricat ar parea de insurmontabil.

Parca ne e frica sa fim fericiti, ne e greu sa acceptam o bucurie "majora" nefiind obisnuiti cu ea in viata de zi cu zi. Dar micile bucurii insumate sunt chintesenta fericirii premature, a rasului cordial, a implinirii de sine. Si suntem digresivi in raport cu noi insine. Asa ca eu am luat o pauza. Ma gasiti la etajul superior al inimii, leganandu-ma in hamacul eudemonismului. Cu un etaj mai jos mi-am pansat sufletul. Sufeream de endoestezie ca si orice om care a iubit candva. Acum mi-a trecut. Si pot sa-mi exacerbez linistea urcand scarile spre ratiune. Stiu ca nu se merita sa pui suflet acolo unde nu se cere. Si e atat de bine sa-ti slefuiesti propriul gral, la tine acasa, unde nu te vede nimeni si nu te judeca ca fiind nebun.

Daca ati stii ce faina e senzatia de pauza introspectiva. De autocunoastere si multumire. Cred ca asa toti am deveni narcisisti.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Aproape adevarat ca...

1. ar trebui sa existe un DEX de onomatopee, interjectii si injuraturi ale parlamentarilor frustrati din cauza sistemului;
2. inovatia limbii romane este de un "grotesc hilar" (imi permit si eu un pleonasm chiar daca nu sunt politiciana) atunci cand vine din gura lui Vanghelie;
3. nutrim involuntar afinitati pentru traditia chineza: la noi, principiul ying-yang este aplicabil, verosimil, demonstrabil. Contradictiile coexista de minune si in fiecare lumina de speranta exista o desertaciune;
4. legile lui Murphy s-au inventat in Romania dintre care cea mai cugetata este: daca ceva merge bine, nu te speria. Va trece!
5. ...suntem prea mici pentru lucruri mari si prea mari pentru lucruri mici;
6. ...vom "trai bine" abia pe lumea cealalta datorita unui paradox: existenta decenta a Romaniei contemporane devine un lux, pentru ca altfel este imposibila;
7. ... Traian Basescu se crede "guru" politic al acestei natiuni dar il tradeaza gesturile si atitudinile prezidential-primitive. In rest e doar un presedinte ca si toti ceilalti. Acelasi tipar pentru toti, clasic romanesc.
8. ...romanii nu simt criza economica. Sunt in impas financiar din nastere - ereditar si duc acest "handicap" pana la moarte;
9. ... ni se va pune o taxa si pe aer - singurul neimpozabil. Cel mai probabil in viitor vom functiona printr-un cip cand totul va fi mecanizat, sistematizat si computerizat; in loc de sfarcuri vom avea senzori (care nu sunt doar erogeni, ci ca niste butoni care vor regla anumite chestiuni).
10. Romania este tara tuturor posibilitatilor mai ales atunci cand se emit legi care nu ne convin si pe care nu le respectam numai cand avem de profitat; asta ma face sa fiu un roman fericit!
11. ...romanii sunt genii in inventii care sa le usureze conditia de individ in societate. Atunci romanii devin hoti, mitomani, clowni, "magicieni", vanzatori de iluzii si sperante pana la limita (i)legalitatii.
12. Aproape adevarat ca ne place sa ne complicam viata pana la extrema absurdului prin tabieturi, automatisme si ritualuri pseudo-normale si cvasiacceptabile. Flacara violeta devine un brand national si un stil de viata pentru intimidarea adversarului; abia astept sa infloreasca brandusele sa le plantez in fata la Palatul Cotroceni, sa vedem care devine Big Brotherul acestui popor; tare mi-e ca Geoana va sufla ca Vantu intr-o sedinta de calmare yoga-spa.
13. ... ca se dezvolta spiritul de turma si devine de interes national. Sunt in floare cocalarii si pitipoancele, de parca la noi ar fi permanent primavara - homo sapiens hilarus infloresc mereu si atunci Basescu trebuie sa rectifice un adevar general valabil: iarna ii ca vara, primavara si toamna. Prin urmare promovam inesteticul corporal cu fake-uri si khitch-uri. Aplaudam lipsa de materie cenusie printr-o stagnare permanenta a unui singur neuron. Strangem in brate la modul cel mai absurd tot ce inseamna caricatura, ridicol si bizar.
14. ...ca agonisim si strangem la ciorap pentru zile negre. Si cum lunile la noi sunt de un gri macabru, "averea" acumulata nu deschide usa unui concediu, a unui moft obisnuit, a unui tel sau dorinta. Exceptie: bogatasii si snobii care nu exclud societatea de consum suprasaturata;
15. ...ca invidia, saracia si ostilitatea sunt direct proportionale cu spiritul romanului fara substanta, indoctrinat sa-si vanda sufletul la stat pe bani marunti.
16. ... ca visele sunt doar nocturne, iar cele din acceptiunea de idealuri raman asa, fara sansa sau speranta de a se materializa sau concretiza CANDVA.
17. tot ce ne face placere, tine putin. Asta asa, ca sa nu abuzam de fericirea pe care o scoatem din buzunar la ocazii. Sau poate ca portofelul conditioneaza fercirea, mai ales pentru cei insetati de mall, care sunt adusi in extaz de un pulover de 400 de RON. Apoi, poate ajunge acasa si il piaptana pisica, il arde cu tigara sau nevasta cu fierul de calcat (ca doar nu va imaginati ca la pretul ala nu se sifoneaza :)).
18. ca la noi in tara e mai fain ca oriunde. Fiindca toate-s mai scumpe si aici se valorifica concurenta acerba intre cei care se sparg in figuri si ne demonstreaza ca isi permit un concediu pe litoralul romanesc Curat care e de 3 ori mai scump ca-n Grecia, Spania unde este mai Murdar. Vai, dar cred ca am inversat din greseala termenii pe care i-am asociat. Promit sa nu se mai repete. Briza noastra care miroase uneori a hoit este remediul naturist pentru cei suferinzi de parfumuri scumpe.
19. ... trecand peste toate cele de mai sus, ma simt bine la NOI, fiindca asa cum suntem, ne stim distra si aprecia un dat firesc sau un lux care pentru altii e o banalitate. Stim sa ne impunem, suntem destepti, inteligenti si inventivi, creativi si mereu cu speranta sadita in suflet. La NOI totul e cum a fost si pana acum. Probabil ca nu din obisnuinta nu miscam un deget ci poate ca apreciem conservatorismul la cel mai inalt nivel. Daca ne-am promova talentele am deveni un brand national de invidiat. Valorile pe care le avem in Romania sunt incomensurabile indiferent daca ne referim la teritoriu sau la indivizi.
20. Aproape adevarat ca ... "Romania, Te Iubesc" devine o iluzie. Este himera care ne tine in viata sau care ne determina sa ramanem nationalisti, patrioti sau cel mai simplu: romani!

vineri, 19 februarie 2010

Blogul: dama de companie!

De regula ceea ce scriu eu aici e clar subiectiv. Propria mea perceptie asupra lucrurilor, starilor s.a.m.d. Depinde de maniera in care citesti, interpretezi etc. Ei bine, unii ma citesc printre randuri si-mi denigreaza statura de femeie obisnuita. Adica de femeie in general, cu principii si responsabilitati.

Cine nu crede ca in viata reala se pot petrece scene de film, se inseala. Exista o sumedenie de psihopati printre atatia oameni normali cu o existenta simpla. Si mai exista persoane care isi complica viata involuntar. Primesc un mesaj pe blog, sub forma de comment. Bineinteles ca nu am putut sa-l public din motive pur etice si din faptul ca aici nu e site de matrimoniale. Dar o sa va fac un sumar a ceea ce mi-a fost dat sa citesc.

Un domn Ixulescu cu statura unui om de afaceri (cum s-a autodefinit) care este in trecere prin Baia Mare si care imi citeste insemnarile de mult timp imi sugereaza sa ne intalnim la o cafea sa vorbim despre un serviciu pentru mine. Mi-a spus succint ca ii place cum scriu, ca sunt o "copila fantastica" si ca ar vrea sa imi propuna o afacere pe care a detaliat-o ulterior. Dar analitica din fire cum sunt, am disecat fiecare fraza si am inceput sa analizez. Faptul cu "copila" m-a magulit si m-a intrigat in acelasi timp. Copila in acceptiune pozitiva, adica ca sunt un om care mai are suflet de copil si care nu e patat de toate chestiunile mature si materiale si parca imi grava, intr-un fel, un soi de personalitate inocenta. Apoi, treptat spre limita extrema, mi se parea ca aceasta asociere, "copila fantastica" degenereaza intr-o perversitate acuta si exprimarea mi s-a parut deplasata. Adica nu ma cunoaste deloc decat prin prisma acestor postari si crede ca sunt fantastica si in acelasi timp copila. OK. Sa trecem peste aceasta interpretare eronata sau nu si sa presupunem ca nu avea intentii iscate din moravuri usoare.

Intr-o stare de incordare, curiozitate si acelasi timp fericita, ma si vedeam scriind pentru cineva "mare" chestiuni pe o tematica definita. Cine stie ce "afaceri" avea Ixulescu, dar imi dadea de inteles ca are nevoie de cineva care sa-l "traduca" si sa-l reprezinte in "delegatiile" lui prin tara si strainatate. Apoi, iar analizam. Sa fim seriosi. Un om cu prestatie si cu statutul lui, nu sta sa "culeaga" din sumedenia de bloguri "feminine" existente pe internet. Sau poate ca a recurs la un intermediar care i-a transmis mesajul pe blogul meu. De ce tocmai eu? Cum as putea sa stiu ca persoana in cauza e ipena la cap, serioasa sau pur si simplu cineva care are chef de glume proaste intr-o dimineata mohorata de iarna. Probabil un obsedat, un maniac, un cum vreti voi sa fie, numai normal nu. Ei bine, datoria lui e sa incerce sa vada daca are cu cine sa isi puna in aplicare "planul" lui.

Parcurg si restul comentariului unde imi mai oferea informatii despre felul ca ar fi incantat sa ii fiu alaturi fiindca este de parere ca sunt persoana potrivita pentru afacerea lui. Si nici nu va inchipuiti ce cauta "domnul" cu pricina. O dama de companie! Da, ati citit bine! Vroia sa fie insotit pretutindeni de o femeie pe "post" de dama de companie. Poate m-a vazut mai "slaba de ingeri" sau pur si simplu cineva care are nevoie sa faca ceva pentru existenta. Si atunci mi-a sarit tandara. Am fost revoltata si amuzata in acelasi timp. Nici nu stiam ce sa fac: sa rad sau sa injur de "prestatia" acestui inculpat. Macar si-a spus omul parerea cu privire la ceea ce cauta. Si mi-a lasat un numar de telefon unde il pot contacta. Poate i-as face un serviciu sa-l public undeva pe internet pentru femeile interesate de asa ceva.

Hmmmm. Daca e sa analizam putin, o dama de companie nu este pentru "acces" ci doar pentru privit si insotit. Nimic mai mult, doar atat. Apoi, trebuie sa aiba calitati si atuuri fizice. Trebuie sa fie frumoasa, impunatoare, captivanta, atractiva s.a.m.d. Si sa fim seriosi. Pe langa faptul ca e imoral pentru mine si ca nu as putea face asta niciodata, nu am nici "calitatile" unei astfel de femei. Si nu ma subapreciez. Nu spun ca sunt urata, dizgratioasa, respingatoare etc, dar, nu cred ca am nici un lucru din ceea ce cauta Ixulescu. Nici macar nu as vrea sa am aspectul unei femei intretinute, care este mai mult sexy decat inteligenta. Si uite cum asa, cineva m-a citit printre randuri si ar fi crezut ca pot sa accept asa ceva. Si sa-mi dea luna de pe cer nu l-as putea urma pe acel "domn" in calatoriile lui de "afaceri". Nici macar nu ma cunoste si nu m-a vazut in viata lui, iar pozele de pe acest blog, de la inceputul postarilor si pana acum, nu cred ca reliefeaza intr-un fel o astfel de statura si predispozitie la un astfel de "job".

Si iata cum persoana detinatoare a unui blog (dupa cum cred asa-zisii oameni de "afaceri") poate ajunge dama de companie a cuiva. Eu cred ca ar trebui sa-si puna "secretarele" sa caute in alta parte si sa faca recrutari de pe site-uri cu profil sau chiar in blogosfera feminina "usoara", dar nu aici, unde exista inca decenta, bun simt, principii, valori s.a.m.d. Asa ca, stimate domn de afaceri Ixulescu, ati gresit si locul si persoana. Dar am certitudinea ca veti gasi ceea ce cautati, fara sa va straduiti prea mult. Cred ca exista o sumedenie de "dame" dispuse sa accepte "oferta" dvs. impresionanta.

joi, 18 februarie 2010

Relaxare

Fantastic cum Dan Teodorescu stie sa puna punctul pe i. Minunat mesajul pe care-l transmite si te face sa te simti mai bine daca esti compatibil cu versurile :p

in cazul in care ai noroc de o minune,

Stagnare sau regres?

Exista doua lucruri extrem de dificile pentru mine. Atunci cand sunt pusa in situatia de a alege dintre doua lucruri care imi plac la fel de mult sau atunci cand nu stiu ce vreau de la viata din punct de vedere sentimental. Daca sunt sau nu pregatita pentru o relatie, daca cumva nu exista frica de a esua si totodata de a suferi in urma finalizarii. Si filosofia asta sovre-niana nu-mi da pace. Si e atat de crunt sa nu poti dormi noaptea, gandurile sa se instaleze in tine si sa se agite pana la epuizarea psihica. E atat de aiurea sa te rasucesti in pat si sa reflecti la ce ti se intampla si cum ti se intampla.

E totusi atat de placut sa iti umple cineva ziua cu un zambet, cu un ras, o poveste, o stare de bine. Si cand se aduna mai multe astfel de zile intervine frica de a nu se transforma in ceva foarte serios care genereaza alte stari de maturitate. Acea retinere care te determina sa nu te implici, acele stari de neliniste. E confuz si derutant sa nu stii ce iti doresti de la cel de langa tine. Vrei si nu vrei, esti calm sau ti-e frica. Si mereu exista cineva care percepe totul mai intens. Si totusi nu esti pregatit pentru avalanse sentimentale, euforice. Si vrei sa nu mai pui suflet pentru ca realizezi cu stupoare ca nu merita.

Si ma intreb daca din acest punct de vedere stagnez sau sunt in regres. Nu reusesc sa ma inteleg de ce am afinitati pentru anumiti oameni, de ce ma las prada unor stari de moment care nu fac decat sa ma derute mai mult. Reusesc sa-mi sifonez calmul interior care-l aveam pana nu de mult timp. Si se impletesc in mine sentimente ce ajung sa se innoade pana nu le mai pot desface. Un dute-vino spiritual, un joc cu urcusuri si coborasuri.

Cert este ca nu caut si nu vreau stari euforice efemere, nu vreau fluturi in stomac, nu doresc nimic ce se naste din scantei si impulsuri de moment. Vreau ceva care se cladeste caramida cu carmadica, o persoana in care sa prind incredere treptat si in timp, pe care candva sa ajung sa o iubesc. E o diferenta majora intre a indragi pe cineva si a iubi acea persoana. Un individ pe care sa-l descopar si sa-l alcatuiesc din defecte si calitati pe care ulterior sa le pun in balanta. Si in functie de greutatea faptelor, a gesturilor, a atitudinilor sa trag concluzia potrivita, la momentul potrivit. Pana atunci ma dozez cu rabdare si liniste. Si cred in continuare ca (,) caut normalitatea. De fapt, nu caut nimic. Astept concretizarea normalitatii mele.

Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata. Ba da, se uita. Depinde de gradul de suferinta, dezgust si indiferenta care l-a lasat la sfarsit. Ramane doar o amintire, ca si multe alte genuri de amintiri. Si de unde avem noi certitudinea ca prima iubire a fost si marea iubire a vietii noastre? Si noptile ascult ce imi spun impulsurile, gandurile, ratiunea. Ascult in liniste cum se dizolva in mine contradictii, dorinte si refulari. Adesea ma apuca dimineata din cauza unor insomnii neintelese si nejustificate.

Mai putin timp, mai vreo luna sau doua si o sa stiu exact ce vreau de la viata. In tot acest timp o sa ma analizez si o sa vad ce-mi lipseste si ce-mi doresc de fapt din tot ce se imparte la doi.

luni, 15 februarie 2010

Simbolul apelurilor telefonice

De o vreme incoace imi doresc tot ce imi doream candva. Unele ganduri prin contur si cateva vise parca se concretizeaza usor. Si e minunata starea aceasta de implinire. Sa gasesti ceea ce cauti sau astepti. Sa poti materializa un frison care te-a scuturat candva. Totul e altfel cand are un sens.

Am prietenii si familia care imi induc incredere in mine. Imi toarna cu palnia optimism si prin porta-voce ma anunta ca sunt mai buna decat ma consider eu. Ei vad in mine ceea ce eu nu consider ca sunt. Un om capabil si apt de multe lucruri marete care se fac din placere. Acele persoane care ma citesc ca pe o carte deschisa si au ajuns sa-mi spuna ca voi ajunge cineva "mare" pentru ca merit. Le multumesc celor care ma asociaza astfel si sincer? Nu as vrea sa ii dezamagesc. De aceea lupt si vreau in continuare sa fac ce mi-am propus. O lista cu prioritati in 2010 care contine multe obiective. Dar vorba aia: nu-ti poti dori sau nu te poti astepta sa infloreasca trandafirii-n februarie. Asa ca imi mai permit sa astept si sa persist in luarea celei mai bune decizii privind un job, indiferent care ar fi el. Pur si simplu, un lucru care sa ma scoata din rutina cladita cu maiestrie.

E o continuare a unei postari precedente. De ce? Tocmai pentru ca am avut azi persoane care m-au sunat sa ma imbarbateze, sa-mi spuna ca soarele pe strada mea va rasi, dupa ce va trece "iarna". Si cred ca o fac din suflet si nu din "obligatie" sau "complezenta" telepatica. Le multumesc acelor doua persoane care azi mi-au dat un telefon spunandu-mi ca le dor de mine si de felul meu de a fi. Cei care azi mi-au transmis o stare de bine, prin niste vorbe care au picat exact la momentul potrivit. Nu ma asteptam sa-mi sune telefonul si sa ascult cate o voce calda, calma, extrem de impunatoare pozitiv. Si aveam nevoie de o resuscitare de simturi din partea prietenilor speciali. De aceea, tin sa le mai multumesc inca o data aici. Le multumesc ca au incredere in capacitatile mele si in puterea mea de a invinge prin ambitie si perseverenta.

Detaliile fac diferenta

Atentia la detalii este importanta in orice context. Detaliile compun existenta si completeaza substanta lucrurilor sau a oamenilor. Astfel poti sa cunosti mai bine sfera in care te invarti.

Uneori, un gest, o privire sau o tacere spune mai mult decat o mie de cuvinte. Inseamna o detasare sau o liniste de tot haosul in care ne scaldam uneori. O imbratisare, un gest tandru, o mangaiere alunga orice neliniste existenta. Atunci vorbaria nu-si mai are rostul. Ce rost ar mai avea "filosofia" fara detalii?

Cand noutatea devine obisnuinta, iar cand obisnuinta se asimileaza printr-o cunoastere profunda, lucrurile eforice de la inceput descresc sau isi reduc amploarea. Se evapora dorinta de descoperire a celuilalt. Treptat se ajunge la un soi de rutina care se completeaza zilnic ca o integrama. Un firesc monoton care are mereu nevoie de noutati sau resuscitari. Si aici intervin detaliile care fac diverenta. Un ritual de seductie pentru ce ne dorim.

marți, 9 februarie 2010

Îngerul meu croşetează

Îngerul meu croşetează. Stă pe marginea timpului, într-un colţ de pat şi mă priveşte. Se amuză copios de încercarile mele-n zadar. Şi aura lui funcţionează ca un bumerang dar cu efect întârziat. Îşi aruncă cercul deasupra capului meu, îl ţine pentru o zi sau două şi apoi îl recuperază. Şi mi-e cald şi bine. Îmi dă un imbold. Mă încearcă şi apoi se prăpădeşte de râs.

Vede că fac lucrurile pe dos. Că încep cu sfârşitul sau că mă împotmolesc la mijloc de drum. Şi el croşetează în continuare. Îi mai scapă din firul cu ac câte un ochi, căci cu unul trage la mine. Mă pândeşte. I se pare hilar cum reuşesc să complic eu lucrurile simple. Cum reuşesc să-mi complic viaţa şi cum dramatizez un eşec. Atunci mă loveşte în creştet cu o aripă grea de rugăminţi adunate.

Şi-mi croşetează o pânză pe care să mă caţăr până la el, să îl vad şi să stăm de vorba. Stăm la taclale ca nişte vechi cunoştinţe. Şi eu îi reproşez că a lipsit când l-am strigat. Si povestind, eu îmi privesc viaţa de sus. Şi e chiar comedie. O piesă bine regizată, iar eu o actriţă de Oscar.

Mă întreabă: te vezi? Eşti atât de superficială încat te-mpiedici pe stradă. Paşii pe care îi faci se destramă după ce ai terminat drumul. Cazi în fund de parca acum ai învăţa să mergi. Nu păşeşti cu încredere şi aşa nu ai să ajungi nicăieri. Uită-te cum mergi! Zici că eşti turmentată de o săptămână. Şi mai ai pretenţii de la mine să te ajut. Mai ia o gură de aer şi priveşte-nainte.

Şi îngerul meu îmi spune: eu îmi iau concediu să mă refac. Am obosit şi mă doare capul de câte prostii poţi să faci. Şi aşa nu mai am aţă să croşetez. Dar iţi împrumut aura până mă-ntorc din vacanţă. Dumnezeu mi-a dat liber 2 saptamani. Mă duc să jucăm împreună un şah. Mereu îmi dă mat. Facem noi jocul pentru tine, dar totuşi alege ce piesă vrei să fii: pion sau nebun?

luni, 8 februarie 2010

Si sunt normala!

Ador oamenii care imi imprumuta stari colorate, rasete inocente si discutii. Oamenii care transmit ceva despre felul in care percep ei lucrurile. Cineva care respira acelasi aer cu mine si calca pe aceiasi normalitate, pe care altii o considera anomalie. Iubesc persoanele care imi induc prin prezenta lor bine-dispunere, incantare, descruntarea ridurilor de pe frunte. Pur si simplu ii indragesc pe cei optimisti care refuza sa creada ca viata e nasola si care ma motiveaza sa fiu in asentimentul gandurilor lor. Cei care prin pozitivismul lor imi intra pe sub piele si salasluiesc acolo de parca ar fi complet firesc. Oamenii care viseaza si cos visul pe realitate pentru ca stiu ca orice lucru este posibil cu vointa. Persoanele la puterea a 10-a pe care eu le consider superhero prin faptul ca nu se lasa pacaliti de tristeti, melancolii si descurajari. Ei vand viata frumoasa la kilogram si mi-as cumpara si eu in fiecare zi cateva sute de grame. Cat sa nu abuzez si sa vad totul la modul perfect. Cateva sute de grame injectate undeva care sa resusciteze pofta de viata, bucuria de a respira si de a tine ochii larg deschisi. Cunosc astfel de oameni care imi invadeaza universul meu personal si existent. Si de aceea le multumesc. Le multumesc ca exista alaturi de mine, ca ma inteleg asa ciudata cum sunt si ca ma accepta cu defectele mele.

Si ma cred normala!

Mi-e dor de starile de empatie, de citit printre randuri sau priviri. De acea stare cand consider ca unele cuvinte sunt inutile ci se instaleaza intuitia, anticiparea gandurilor ce vin de vizavi.

Daca lucrurile se controleaza de la creier, daca impulsurile, gesturile si reactiile sunt emise de creier inseamna ca eu am 2 creiere. Unul care imi spune ca trebuie sa fiu rationala si direct proportionala cu realitatea. Celalalt imi sopteste sa trec peste griul monoton si cotidian si sa vad lucrurile in roz bombon, uneori cu umbre. De cerebel nu mai comentez nimic. E imun si nu-mi mai mobilizeaza aparatul locomotor.

Hard-disk-ul meu are nevoie de un refresh, de un restart. Merge greoi si cred ca este virusat. Cred ca mi-ar prinde mai bine un antivirus, varianta mai noua. Altfel o sa ajung la un shut down sau turn off iremediabil.

Am convulsii si spasme fiindca nu ma mai regasesc in mine. Pentru ca lumea e rece si gri sau poate ca am eu asteptari marete. Poate pentru ca azi e o zi mohorata si fara soare. Pentru ca e frig si neospitalier afara. Pentru ca nu suna un telefon sa-mi contureze viitorul apropiat. Pentru ca speranta e departe, dar nu e pierduta. E doar ramolita si inghetata de frig.

Dar am solutia perfecta. Ma invelesc protectiv in folie de aluminiu. Imi infasor gandurile si starile sa nu iasa aburii, sa nu se evapore. Se le comprim in mine. Si sa ma dezvelesc intr-o zi cu soare, calda si prietenoasa.

Azi sunt doar nemotivata si accida. Nu pesimista, ci doar incompatibila cu starile care ma incearca.

vineri, 5 februarie 2010

Omul ca publicitate outdoor si clientul utopic

Incep cu P.S.: Postarea asta e luuunga. Necesita rabdare. Sunt curioasa daca o va citi cineva integral.

Scurt intro sau Intriga: De ce e asa de grav sa fii sensibil si sentimental atunci cand te simti secatuit, fara vlaga sau puls intelectual, emotional, cardiac. Nimic nu are sens cand te simti departe de tine, de ceea ce iti place, de fiecare piesa care compune un puzzle pentru viitor.

De ce sa vrei mai mult cand ti se ofera tot mai putin? De ce sa mai vrei sa speri cand usile se inchid uneori cu un lacat a carui cheie se pierde undeva in neant? E adevarat. Oamenii, prin starea lor fireasca atrag ceea ce sunt. Sunt ca un magnet de stari confuze si incerte. Indiferent de starea pe care o au, individul prin firea lui atrage tot mai mult din acel sentiment cu care se incarca pozitiv sau negativ. Dar nu poti deveni sarcastic, rece sau indiferent in fata nedreptatilor. Poti intr-adevar sa le ignori, dar ceva din tine nu te lasa sa ramai complet distant. Pentru ca inauntru se dizolva ceva, se macina asteptarile, se cern dezgusturile.

Desfasurarea actiunii si punctul culminant:

A fi optimist sau pozitiv in ziua de azi e aproape o arta. A fi detasat de cotidianul ostil devine un lux. Si sunt oameni care pot. Si aia sunt puternici. Si ambitiosi pana in panzele albe. Ei sunt cei care isi guverneaza reusitele pentru ca inchid ochii la deciziile care le-au sfidat asteptarile.

Prezentul este un imaterial ce se poate modela. Se poate schimba. Prin nepasari si impulsuri de zambet care sa alunge orice demon al rateurilor. Printr-un soi de publicitate outdoor care o afisezi pe tine. Pe chipul tau sa se citeasca ca intr-o reclama, un mesaj care emite un consum. Hainele trupului, un fel de pancarda care transmite indiferenta sau apartenenta spiritului de turma.
O modalitate de a spune ca nu trebuie sa faci cum fac toti, indoctrinati de stilul de viata setat pe rapid. Sau poti sa fii ca si restul, in pas cu ceilalti, pentru a fii pe acceasi lungime de unda.

Daca vrei opusul, maniera personala, atunci s-ar spune ca esti nebun, nonconformist, idealist. Fiindca iti permiti sa iti doresti altceva la care nu aspira fiecare individ. Lumea s-ar uita la tine ca la un banner mobil, care transmite ceva si pe care are dreptul sa il ignore sau sa il ia in considerare. Dar bannerele de regula sunt impunatoare, usor agresive si te incita la consum, indiferent de natura produsului. Ajungi sa te "vinzi" prin publicitate outdoor. Emiti semnale pentru cei din sfera ta. Le invadezi spatiul, iar proxemitatea devine agasanta, sufocanta. Nu ii lasi sa isi vada de ale lor. Le-ai fura ultima privire pentru a te accepta ca atare, ca un bun necesar, util, perfect pentru ei.

Suntem niste panouri stradale care vand servicii si care cumpara consumatori. Ne vindem prin calitatile noastre pentru a face ceva tot pentru noi. Nu facem doar pentru cei care ne achizitioneaza ca niste marionete pentru servirea intereselor lor. Vrem sa ne fie noua bine. Si e vorba de individualism in fond si la urma urmei. E vorba de egoism primitiv. Lasa-l pe celalalt sa moara, ca eu am calitati mai multe, ca am autoritate. Ca eu ii vand lui. Imi iau leafa si am promovat serviciile firmei-mama pentru care lucrez. Vorba vine "lucrez". Mint, manipulez, ma joc cu (,) cuvintele, ma imbrac cu vocabularul de sarbatoare, sucesc mintile celor pe care ii VREAU. Sunt zambitor si optimist. Ferm si convingator. Ca asa trebuie sa fiu.

Omul outdoor e un fals, e o papusa voodoo, manevrata de mariile companii, institutii sau organizatii. Individul publicitar e mascota celor care il "folosesc" pe post de material. Prin el se aduc beneficii, creste cota de piata, se naste concurenta (si implicit "razboiul"). Pentru toate astea i se ofera bonusuri si traininguri de specialitate menite sa ajute tot pe cei care l-au "cumparat". E ca un troc. Eu te scolesc ca sa ma ajuti pe mine. Te invat cum sa faci profit, cum sa ma imbogatesti pe mine.

Individul panou iti spune ce vrei sa auzi, te convinge de avantajele a ceea ce vinde. Tipul publicitar nu vinde doar iluzii si sperante. Se vinde pe el pentru a-l determina pe celalalt sa-l achizitioneze. Daca ii mai rosteste si cuvantul "promotii", "gratis", "bonus" - clientul aproape ca-i mananca din palma. Omul afis-de-prezentare e ca un PC care are introduse in el toate informatiile pe care le soliciti. Mai ca nu-l apesi pe sfarc si iti turuieste o sumedenie de lucruri pe care involuntar te astepti sa le auzi.

Deznodamantul:

E pregatit pentru orice intrebare, schimb de replici etc. Cu asta se ocupa. E platit sa vorbeasca cu tine la modul persuasiv si comprehensiv. Te acapareaza treptat si frumos, te duce prin incursiunile mintii, te plimba prin asocieri care par ideale. Si uite asa s-a lipit de tine ca si metalul de magnet. Iar TU esti in transa, in reverie. Te si vezi in casa pentru care faci imprumutul, te vezi cu masina dorita, iti si numeri banii fictivi pentru viitorul concediu, te si vezi mai "frumos", mai inseninat din orice punct de vedere. Din acea stare utopica, dai cu subsemnatul, parafezi contracte luuungi dar "mirobolante". Esti de acord. Traiesti deja euforia lucrului dorit si bine vandut. Calvarul incepe mai tarziu. La rate, taxe, impozite, datorii. Dar nu te intereseaza atunci. Aproape ca nu te bati cu pumnii in piept ca si tarzan. Sunt puternic, pot, am reusit! Si mai tarziu ajungi la propriu sa te bati cu pumnii de masa, ca e la fel de materiala ca si viata pe care o duci. Esti dator vandut pentru ca ai fost halucinat de viata vazuta prin ochii comerciantului publicitar. Si atunci cand te privesti prin ochii unui vanzator profesionist nu poti decat sa sfarsesti nasol sau tragic. Unii pot sa vanda rahat si pe bani scumpi.

Concluzii si morala:

Ador o publicitate bine facuta. Dar aproape ca ii urasc pe cei care se joaca cu mintea omului simplu sa zic asa. Nu am nimic cu cei care au de unde, care sunt snobi sau efectiv - simplu, bogati! Pana si o publicitate mascata cu subtilitati intrigante ma fascineaza. Iubesc omul care stie sa vanda, chiar daca uneori nici el nu e convins de ceea ce ofera. Cel care stie sa se impuna prin analogii, vorbe frumoase, capacitate de persuasiune. Ii consider oameni "mari" si puternici. Oameni care stiu ca cel de langa el e un vesnic "subaltern" - in acceptiune pozitiva. Pentru ca au beneficii si satisfactii reciproce. Cel care a achizitionar "produsul" sau "serviciul" in urma calitatilor "miraculoase" pe care le are, si cel care a vandut propriu-zis. Doar ca cel din urma are satisfactia de fiecare data, comparativ cu "clientul" care dupa o vreme se trezeste din vis.

Pur si simplu admir omul outdoor care nu devine insistent pana la iritarea extrema. Cel care stie sa cedeze. Doar ca sunt persistenti si stiu ca rolul lor este acela de vanator care se intoarce acasa cu prada. Are el sursele lui de a te surprinde, de a te atrage si de a te "cumpara". Cum e azi: totul se vinde, totul se cumpara. Si nu e criza. Nici macar psihologica nu mai e. Nici retinere nu e. Suntem prea ahtiati sa ne facem pe plac, sa ne "reparam" cate un moft. Facem economii, ne inhibam de la unele chestii pentru scopul suprem: de a ne indeplini o dorinta, care e mai veche. Si uite asa, cumparam si mai tarziu, dar nu renuntam pentru ca nu ne place sa nu ne "respectam". Pentru ca stim. Oricat de saraci am fi, avem sperante, idealuri, dorinte. Pentru ele luptam intr-o masura sau alta. Pentru satisfactia de a avea ceea ce ne dorim. Indiferent daca e maine sau la anul. Sau candva. E un reziduu al subconstientului flamand de satisfactie. Un impuls care nu poate fi controlat de la creier. Si feelingul e tot mai profund pana la finalizare, pana detinem ceea ce am vrut.

In fond, asa e viata: o publicitate outdoor, un schimb material in favoarea unor dorinte, un banner sau o pancarda pentru dorinte. Un ravas scris caligrafic pe memoria personala sau colectiva. Caci la modul generic, toti visam la un loc al nostru, la o masina care sa ne fie utila si nu prototip de lauda. Un panou cu obiective si strategii bine conturare. Cu buget restrans. Pentru ca pe alocuri suntem reticenti, dar nu suntem zgarciti cu noi. Toti suntem niste PR-isti de invidiat. Cum conservam si salvam instinctul de supravietuire, cum construim imaginea noastra ca si indivizi, inclusiv brandul personal. Ne cladim singuri imaginea pe care sa o vada ceilalti. Suntem PR-isti experti, aici in Romania, iar RESTUL ar avea de invatat de la noi. Teoria e inutila pentru ceilalti, atata vreme cat la noi practica de zi cu zi e mai presus de orice. Noi am facut un pas considerabil peste teoria publicitatii si am ajuns sa ne "vindem" de minune. Si reusim. Ceea ce inseamna ca suntem buni. Ne pricepem. Nu avem nevoie de straini sau investitori care sa lucreze la brandul nostru. Pur si simplu suntem "perfecti". Si asta ma motiveaza sa raman printre ai nostri.

Paradoxul romanesc: la noi se cumpara mai mult decat se castiga, se consuma mai mult decat se produce la nivel national. De aceea avem nevoie de importuri. Suntem nesatui, avizi. Mai ales ca nu mai facem agrigultura, comert cu produse autentice, traditionale. Avem tarani, dar nu avem subventii. Avem muncitori, dar nu avem bani de investit in pamant pentru graul legume, fructe etc. De animale nici nu mai zic! Si daca tot nu putem sa mai avem de ale noastre, macar sa luam de la Europeni, sa ne "emulgem" sistematic si sa ne "aditivam" constant. Cert este ca asimilam mai mult decat ne permitem sa avem. Pentru ca statul ne fura si noi suntem la fel de hoti pentru a-l insela pe el. Stiti vorba aia: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Oferim ce ni se ofera si asta e perfect.

Plata cu aceeasi moneda o fi solutia dezvolatarii noastre ca si popor? Nu prea cred.

Un alt paradox: o tara in care toti fura de la modul ilegal pana la cel decent, totusi mai avem ce fura. Cum naiba nu se epuizeaza resursele, fie si cele ale vecinului, ale statului, ale noastre pentru ceilalti? Sau e pur si simplu ciclicitate? Bani ies pe undeva, se duc altundeva. Si tot asa...

marți, 2 februarie 2010

Starea de amorţeală

Euforia fiecarui inceput, indiferent de natura lui (sentimentala, financiara, profesionala etc). E inceput si asta conteaza. O usa care se deschide. Cat dureaza sau cum rezista, asta numai timpul o stie. In inima mea am avut un post vacant, mereu disponibil dar blocat din cauza crizei de autocunoastere. Pana cand am stiut ce vreau. Si m-am dezbracat de trecut pentru o ceritudine, o siguranta sentimentala care sa nu aiba ca finalitate o despartire. Din vacant blocat a devenit available, dar am trecut la recrutarea CV-urilor. Nu era vorba ca nu angajez pe cineva in inima mea pe post de iubire din prisma experientei, ci cautam oameni care doreau sa lucreze in acest domeniu. Sa le ofer posibilitatea ca postul vacant “iubire” din institutia inimii isi are cerintele lui: un om simplu si normal va fi angajat pe post de rasfatat sufleteste. Un om normal care cunoaste sau vrea sa invete prin el tainele ascunse ale pasiunii, ale romanticului etc.

Va avea parte de caldura necesara daca stie cum sa regleze termostatul de la centrala. Cand sa ia atitudine, cand sa cedeze, cand sa se impuna, cand sa tolereze s.a.m.d. Si cand temperatura e perfect potrivita, atunci e pe linia de plutire. Se mentine constant si se hraneste sigur prin "jobul" lui. Aceasta abilitate de a iubi cere sacrificii in privinta defectelor, care probabil sunt mai multe decat calitatile. Cel care stie ca vrea sa se angajeze, sa aiba totusi partea de responsabilitate ca poate sa-l accepte pe celalalt exact asa cum este, fara sa-l schimbe si fara sa-i ceara nimic. Totul la Modul Neconditionat. Salariul se discuta la interviu. Remuneratie imateriala si non-financiara.

Cel care considera ca este apt si dornit pentru acest post poate trimite un mail cu CV-ul la adresa arhicunoscuta. Promit sa nu fiu exigenta in recrutare, atata timp cat aplicantul este om serios, responsabil, normal si iubitor.

Si totusi cred ca aceasta stare de amorteala mi-o induce cineva.

Şi dacă...

Şi dacă e să imi displacă, să mă deprime şi să mă demoralizeze ceva în această ţară a oamenilor însetaţi de bani, putere şi relaţii atunci e: minciuna, proasta accepţiune a sistemului de "valori" şi întreaga conduită a treburilor. Am vrut să mă edific, să mă extind intelectual, să zbor de la un nivel la altul, să pot să mai fac ceva pentru mine. M-am informat şi documentat ce trebuie şi cum trebuie să fac ca să am acces la anumite cursuri. Chestiuni ce ţin de domeniul uman, exact specialitatea mea. Ei bine, la ei resursele umane se consumă tehnic. Deci daca vrei să faci ceva mai "avansat" în domeniul în care ai totuşi studii superioare finalizate, ei îţi cer contrariul tocmai pentru ce? Adică mie imi trebuie studii superioare TEHNICE finalizate ca să pot face un curs de Inspector Resurse Umane. Nu vi se pare că e o contradicţie şi o totală lipsă de logică. Nu e coerent prin definiţie ceea ce se expune cu ceea ce se cere. Ironia? Dacă totuşi "persişti" şi "insişti" să faci acel curs, cu toată încăpăţânarea ta, totuşi SE POATE. Cum? Plăteşti. Şi oricum nu puţin. Dar nici măcar aici nu e problema. Ci conduita, firul pe care merg ei. Şi atunci dacă îl plăteşti, nu mai trebuie acele studii tehnice finalizate. Şi atunci te întrebi în mintea ta de om dornic de culturalizare. Ce contează când vrei să înveţi ceva nou?

Şi când elanul ţi se taie, când ţi se frâng aripile, când fărâma ta de speranţă a fost sfărâmată, atunci nu mai vrei să lupţi împotriva curentului românesc. Şi împotriva birocraţiei excesive, a pilelor dure (că altfel ţi se strică unghiile de la atâta ros aşteptând un telefon să sune şi să îţi ofere un job relativ decent dacă nu satisfăcător)şi a celor care se cred Dumnezeu. Apoi sunt cealaltă categorie: aroganţii, care îţi vorbesc de la o înălţime de trebuie să le ajungi cu prăjina la vârful nasului. Şi de acolo din cer iau o atitudine de parcă ar fi terminat vreo 5 facultăţi super extra mega hard şi incă vreo 3 mastere prin nu ştiu ce imense centre universitare de prin lume. Apoi îşi încheie speech-ul apoteotic cu toată "tăria de caracter" că el este cel care îţi spune ţie cum merg treburile, ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut.

Şi simţi repulsia cum îţi dă târcoale, cum te cuprinde supărarea în loc să rămâi indiferent şi să-i ironizezi în mintea ta. Dar cum să nu te saturi când vezi în ce direcţie merg lucrurile. Când vezi că semenii tăi seamănă invidie, culeg răutate şi trăiesc din dorinţa de a fi primul, mereu cel mai bun. Şi ţi-e lehamite să simţi astea curgând peste tine ca şi o avalanţă rece şi sufocantă. Ţi-e imposibil să te ridici de fiecare dată şi să porţi scutul de protecţie pentru bătălia cu cei care nu te-ar ajuta nici în ruptul capului. Şi dacă urăsc ceva, e toată aceasta atitudine ostilă, din ce în ce mai "românească", din ce în ce mai pregnantă. Şi dacă e să te lupţi cu cei care te fură, cu cei care te critică, te judecă şi îţi aduc reproşuri, atunci cu siguranţă vei pierde. Azi binele e ceva infim, la rădăcinile fiinţelor care stagnează. Vei pierde pentru că îţi permiţi să speri, vei fi linşat că mai ai speranţe de un bine general, că doreşti să mai crezi în dreptate. Ei bine, nu mai există valori, idealuri ci doar robotizare, muncă sistematică, oamenii pe post de roboţi cu cipuri. Cu baterie Li-ion, mereu reîncărcabilă noaptea dupa vreo 5 ore de somn. A doua zi aceiaşi sete competitivă şi ahtiată după putere, bani, funcţie, rang, ierarhie.

Ş sunt revoltată până la extrem, până la depresie. Sunt indignată pentru că există vorba aia "Dacă vrei, poţi". Ei bine, la noi, nu e aplicabilă. Dacă ai o speranţă şi vrei să accezi, dacă consideri că e un lucru care se poate face, de fapt la noi lucrurile stau pe dos. În loc să avem parte de normalitate, ne bălăcim în haos până o luam cu toţii razna. Şi asta e numai de la sistem. El roade din noi, din libertatea aceasta care de fapt este interzisă şi inaccesibilă. Şi nu te poţi lupta cu nuanţa politică şi cu cei care se cred guru al României.