Omul ca publicitate outdoor si clientul utopic

Incep cu P.S.: Postarea asta e luuunga. Necesita rabdare. Sunt curioasa daca o va citi cineva integral.

Scurt intro sau Intriga: De ce e asa de grav sa fii sensibil si sentimental atunci cand te simti secatuit, fara vlaga sau puls intelectual, emotional, cardiac. Nimic nu are sens cand te simti departe de tine, de ceea ce iti place, de fiecare piesa care compune un puzzle pentru viitor.

De ce sa vrei mai mult cand ti se ofera tot mai putin? De ce sa mai vrei sa speri cand usile se inchid uneori cu un lacat a carui cheie se pierde undeva in neant? E adevarat. Oamenii, prin starea lor fireasca atrag ceea ce sunt. Sunt ca un magnet de stari confuze si incerte. Indiferent de starea pe care o au, individul prin firea lui atrage tot mai mult din acel sentiment cu care se incarca pozitiv sau negativ. Dar nu poti deveni sarcastic, rece sau indiferent in fata nedreptatilor. Poti intr-adevar sa le ignori, dar ceva din tine nu te lasa sa ramai complet distant. Pentru ca inauntru se dizolva ceva, se macina asteptarile, se cern dezgusturile.

Desfasurarea actiunii si punctul culminant:

A fi optimist sau pozitiv in ziua de azi e aproape o arta. A fi detasat de cotidianul ostil devine un lux. Si sunt oameni care pot. Si aia sunt puternici. Si ambitiosi pana in panzele albe. Ei sunt cei care isi guverneaza reusitele pentru ca inchid ochii la deciziile care le-au sfidat asteptarile.

Prezentul este un imaterial ce se poate modela. Se poate schimba. Prin nepasari si impulsuri de zambet care sa alunge orice demon al rateurilor. Printr-un soi de publicitate outdoor care o afisezi pe tine. Pe chipul tau sa se citeasca ca intr-o reclama, un mesaj care emite un consum. Hainele trupului, un fel de pancarda care transmite indiferenta sau apartenenta spiritului de turma. O modalitate de a spune ca nu trebuie sa faci cum fac toti, indoctrinati de stilul de viata setat pe rapid. Sau poti sa fii ca si restul, in pas cu ceilalti, pentru a fii pe acceasi lungime de unda.

Daca vrei opusul, maniera personala, atunci s-ar spune ca esti nebun, nonconformist, idealist. Fiindca iti permiti sa iti doresti altceva la care nu aspira fiecare individ. Lumea s-ar uita la tine ca la un banner mobil, care transmite ceva si pe care are dreptul sa il ignore sau sa il ia in considerare. Dar bannerele de regula sunt impunatoare, usor agresive si te incita la consum, indiferent de natura produsului. Ajungi sa te "vinzi" prin publicitate outdoor. Emiti semnale pentru cei din sfera ta. Le invadezi spatiul, iar proxemitatea devine agasanta, sufocanta. Nu ii lasi sa isi vada de ale lor. Le-ai fura ultima privire pentru a te accepta ca atare, ca un bun necesar, util, perfect pentru ei.

Suntem niste panouri stradale care vand servicii si care cumpara consumatori. Ne vindem prin calitatile noastre pentru a face ceva tot pentru noi. Nu facem doar pentru cei care ne achizitioneaza ca niste marionete pentru servirea intereselor lor. Vrem sa ne fie noua bine. Si e vorba de individualism in fond si la urma urmei. E vorba de egoism primitiv. Lasa-l pe celalalt sa moara, ca eu am calitati mai multe, ca am autoritate. Ca eu ii vand lui. Imi iau leafa si am promovat serviciile firmei-mama pentru care lucrez. Vorba vine "lucrez". Mint, manipulez, ma joc cu (,) cuvintele, ma imbrac cu vocabularul de sarbatoare, sucesc mintile celor pe care ii VREAU. Sunt zambitor si optimist. Ferm si convingator. Ca asa trebuie sa fiu.

Omul outdoor e un fals, e o papusa voodoo, manevrata de mariile companii, institutii sau organizatii. Individul publicitar e mascota celor care il "folosesc" pe post de material. Prin el se aduc beneficii, creste cota de piata, se naste concurenta (si implicit "razboiul"). Pentru toate astea i se ofera bonusuri si traininguri de specialitate menite sa ajute tot pe cei care l-au "cumparat". E ca un troc. Eu te scolesc ca sa ma ajuti pe mine. Te invat cum sa faci profit, cum sa ma imbogatesti pe mine.

Individul panou iti spune ce vrei sa auzi, te convinge de avantajele a ceea ce vinde. Tipul publicitar nu vinde doar iluzii si sperante. Se vinde pe el pentru a-l determina pe celalalt sa-l achizitioneze. Daca ii mai rosteste si cuvantul "promotii", "gratis", "bonus" - clientul aproape ca-i mananca din palma. Omul afis-de-prezentare e ca un PC care are introduse in el toate informatiile pe care le soliciti. Mai ca nu-l apesi pe sfarc si iti turuieste o sumedenie de lucruri pe care involuntar te astepti sa le auzi.

Deznodamantul:

E pregatit pentru orice intrebare, schimb de replici etc. Cu asta se ocupa. E platit sa vorbeasca cu tine la modul persuasiv si comprehensiv. Te acapareaza treptat si frumos, te duce prin incursiunile mintii, te plimba prin asocieri care par ideale. Si uite asa s-a lipit de tine ca si metalul de magnet. Iar TU esti in transa, in reverie. Te si vezi in casa pentru care faci imprumutul, te vezi cu masina dorita, iti si numeri banii fictivi pentru viitorul concediu, te si vezi mai "frumos", mai inseninat din orice punct de vedere. Din acea stare utopica, dai cu subsemnatul, parafezi contracte luuungi dar "mirobolante". Esti de acord. Traiesti deja euforia lucrului dorit si bine vandut. Calvarul incepe mai tarziu. La rate, taxe, impozite, datorii. Dar nu te intereseaza atunci. Aproape ca nu te bati cu pumnii in piept ca si tarzan. Sunt puternic, pot, am reusit! Si mai tarziu ajungi la propriu sa te bati cu pumnii de masa, ca e la fel de materiala ca si viata pe care o duci. Esti dator vandut pentru ca ai fost halucinat de viata vazuta prin ochii comerciantului publicitar. Si atunci cand te privesti prin ochii unui vanzator profesionist nu poti decat sa sfarsesti nasol sau tragic. Unii pot sa vanda rahat si pe bani scumpi.

Concluzii si morala:

Ador o publicitate bine facuta. Dar aproape ca ii urasc pe cei care se joaca cu mintea omului simplu sa zic asa. Nu am nimic cu cei care au de unde, care sunt snobi sau efectiv - simplu, bogati! Pana si o publicitate mascata cu subtilitati intrigante ma fascineaza. Iubesc omul care stie sa vanda, chiar daca uneori nici el nu e convins de ceea ce ofera. Cel care stie sa se impuna prin analogii, vorbe frumoase, capacitate de persuasiune. Ii consider oameni "mari" si puternici. Oameni care stiu ca cel de langa el e un vesnic "subaltern" - in acceptiune pozitiva. Pentru ca au beneficii si satisfactii reciproce. Cel care a achizitionar "produsul" sau "serviciul" in urma calitatilor "miraculoase" pe care le are, si cel care a vandut propriu-zis. Doar ca cel din urma are satisfactia de fiecare data, comparativ cu "clientul" care dupa o vreme se trezeste din vis.

Pur si simplu admir omul outdoor care nu devine insistent pana la iritarea extrema. Cel care stie sa cedeze. Doar ca sunt persistenti si stiu ca rolul lor este acela de vanator care se intoarce acasa cu prada. Are el sursele lui de a te surprinde, de a te atrage si de a te "cumpara". Cum e azi: totul se vinde, totul se cumpara. Si nu e criza. Nici macar psihologica nu mai e. Nici retinere nu e. Suntem prea ahtiati sa ne facem pe plac, sa ne "reparam" cate un moft. Facem economii, ne inhibam de la unele chestii pentru scopul suprem: de a ne indeplini o dorinta, care e mai veche. Si uite asa, cumparam si mai tarziu, dar nu renuntam pentru ca nu ne place sa nu ne "respectam". Pentru ca stim. Oricat de saraci am fi, avem sperante, idealuri, dorinte. Pentru ele luptam intr-o masura sau alta. Pentru satisfactia de a avea ceea ce ne dorim. Indiferent daca e maine sau la anul. Sau candva. E un reziduu al subconstientului flamand de satisfactie. Un impuls care nu poate fi controlat de la creier. Si feelingul e tot mai profund pana la finalizare, pana detinem ceea ce am vrut.

In fond, asa e viata: o publicitate outdoor, un schimb material in favoarea unor dorinte, un banner sau o pancarda pentru dorinte. Un ravas scris caligrafic pe memoria personala sau colectiva. Caci la modul generic, toti visam la un loc al nostru, la o masina care sa ne fie utila si nu prototip de lauda. Un panou cu obiective si strategii bine conturare. Cu buget restrans. Pentru ca pe alocuri suntem reticenti, dar nu suntem zgarciti cu noi. Toti suntem niste PR-isti de invidiat. Cum conservam si salvam instinctul de supravietuire, cum construim imaginea noastra ca si indivizi, inclusiv brandul personal. Ne cladim singuri imaginea pe care sa o vada ceilalti. Suntem PR-isti experti, aici in Romania, iar RESTUL ar avea de invatat de la noi. Teoria e inutila pentru ceilalti, atata vreme cat la noi practica de zi cu zi e mai presus de orice. Noi am facut un pas considerabil peste teoria publicitatii si am ajuns sa ne "vindem" de minune. Si reusim. Ceea ce inseamna ca suntem buni. Ne pricepem. Nu avem nevoie de straini sau investitori care sa lucreze la brandul nostru. Pur si simplu suntem "perfecti". Si asta ma motiveaza sa raman printre ai nostri.

Paradoxul romanesc: la noi se cumpara mai mult decat se castiga, se consuma mai mult decat se produce la nivel national. De aceea avem nevoie de importuri. Suntem nesatui, avizi. Mai ales ca nu mai facem agrigultura, comert cu produse autentice, traditionale. Avem tarani, dar nu avem subventii. Avem muncitori, dar nu avem bani de investit in pamant pentru graul legume, fructe etc. De animale nici nu mai zic! Si daca tot nu putem sa mai avem de ale noastre, macar sa luam de la Europeni, sa ne "emulgem" sistematic si sa ne "aditivam" constant. Cert este ca asimilam mai mult decat ne permitem sa avem. Pentru ca statul ne fura si noi suntem la fel de hoti pentru a-l insela pe el. Stiti vorba aia: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Oferim ce ni se ofera si asta e perfect.

Plata cu aceeasi moneda o fi solutia dezvolatarii noastre ca si popor? Nu prea cred.

Un alt paradox: o tara in care toti fura de la modul ilegal pana la cel decent, totusi mai avem ce fura. Cum naiba nu se epuizeaza resursele, fie si cele ale vecinului, ale statului, ale noastre pentru ceilalti? Sau e pur si simplu ciclicitate? Bani ies pe undeva, se duc altundeva. Si tot asa...