Până la 24 nu am învăţat nimic, doar am simţit. Dar, sentimentele nu se învaţă, ele se simt!

În 24 de ani nu am învăţat să nu investesc sentimente în oameni, să nu cred în persoana lor, să nu accept că pot fi altfel decât buni, să nu mă implic în relaţia pe care o am cu ei. Indiferent de relaţie. Toate aste NU le-am învăţat şi acum e destul de târziu, dar nu prea târziu pentru astfel de lecţii. În toţi aceşti ani nu am putut să nu pun suflet în absolut tot ceea ce fac din plăcere sau pentru cei la care ţin. Nu am învăţat că lumea poate fi malefică, josnic de superficială, banală şi suficientă la extrem, reţinută în sentimente, setată pe "contra", indispusă la modul agresiv, critic sau arogant etc. Nu puteam să cred că există persoane care cultivă răul, care-l conştientizează şi nu se debarasează de el sau care pur şi simplu îl folosesc ca unealtă pentru răzbunare. Nu puteam să accept ideea conform căreia, "a plăti cu aceeşi monedă" este rezolvarea tuturor problemelor - care de altfel am regăsit-o printre cunoscuţi. Se ocupă alţii care învârt o roată pe undeva, care au grijă ca inculpatul să fie tratat cu reţete similare prescrise victimei. Nu cred că răzbunarea face parte din datoriile unui om, căutând această satisfacţie.

Am preferat să cred în schimbări majore, în iubiri rupte din filme, în mituri şi poveşti cu peştişorul - de - aur; am preferat să absorb ca un burete tot binele celor din jurul meu - fără să le văd părţile negative, invidiile sau răutăţile -, să apreciez ambiţia şi dedicarea celorlalţi; astfel, m-am decis să iert lucruri pe care altădată nu le-aş fi tolerat. Am dat mereu a doua şansă celor în care am crezut sau celor care mi-au cerut-o tocmai datorită faptului că am ţinut la ei şi mai ales faptului că , greşelile (fie ele şi grave) sunt umane, omeneşti. Am închis ochii şi am trecut cu vederea iertării absolut orice mi s-a părut că m-a jignit sau că m-a deranjat într-o măsură sau alta. Şi toate astea le-am "suportat" (a se citi cu ghilimele) din dragoste pentru cei pe care îi iubesc sau i-am iubit.

În prezent, mai precis de câteva zile, am pus punctul final. Retuşat, bolduit cu roşu. Am spus STOP excesului de sentimente şi mă limitez la relaţiile simpliste, puerile, seci şi total neprofunde. Căci acolo unde nu pun suflet cum eram obişnuită (adică din abundenţă), nimic nu mai e la fel. Dar e bine. Măcar atât. Am luat în calcul şi indiferenţa sau ignoranţa, dar am constat că nu este nici pe departe soluţia optimă, decizia ideală.

Poate acest an aduce cu sine un nou început, un start genial care nu are funcţia de "stand by". Dar nu mai vreau oameni "noi" în viaţa personală, nu vreau fake-uri amicale (a nu se interpreta că am avut aşa ceva până acum) sau cunoştinţe inedite. Vreau să fiu antisocială din acest punct de vedere. În schimb vreau să am parte de perspective, să cunosc oameni în situaţii profesionale, indivizi care să rămână în sfera "hold the line" şi nimic mai mult.

Mi-au trebuit 24 de ani să conştientizez că prea sunt naivă, credulă sau copilă în ceea ce-i priveşte pe cei pe care îi am alături. Dar face parte integrantă din mine, e în ADN-ul meu această implicare profundă pe care doar moartea mi-o poate lua. E din firea şi natura mea să fiu excesiv de sufletistă, dar acum POT, trebuie şi mai ales VREAU să mă schimb în această privinţă. Până de curând mi s-a părut greu, de-a dreptul imposibil, însă e mai uşor decât aş fi putut vreodată să cred. Sentimentele se controlează şi se inhibă, dar nicidecum nu se pot trata. Sufletul se vindecă dar nu se evaporă ca nişte aburi după ce supa s-a răcit. Sensibilitatea pentru ceilalţi descreşte, dar nu se reduce la zero, nici atunci când cineva nu mai face parte din viaţa ta. Drept e că toate se învaţă, se stăpânesc, se reduc la ceva mai simplu, pentru a nu ne complica pe noi înşine.

Mă simt mai bine de când am deschis larg ochii. Atât de deschişi încât pupila se dilată iar culoarea irisului se înseninează. Mi-am pus picăturile realităţii care orbesc sau umbresc orice basm, orice poveste cu iz de miracol, orice gând mai profund decât firesc. M-au usturat ochii ca de la o ceapa iute. Picăturile erau prea tari, dar "disconfortul" a trecut. Am păşit spre un alt statut de amică, prietenă, iubită a cuiva, undeva, cândva. Nu-mi pare rău, ci sunt mulţumită şi împlinită că am ales EU, pentru MINE, în locul MEU. Sună egoist, dar nu este aşa: de acum înainte am să pun mai presus de toţi şi toate, persoana mea şi apoi restul. Nu înseamnă că îi uit sau îi ignor, doar că sunt pe locul doi. Sunt un fel se second hand sufletesc.

Aşa că, orice şut în fund e un pas înainte. Aş putea să dansez step la câte şuturi în dos am avut până în prezent. Orice dezamăgire e un nou început şi orice supărare trece pentru a-i lua locul o nouă bucurie. Şi cum toate le-am uitat, nu pot decât să profit de starea de fericire, satisfacţia că am găsit antidotul deziluziilor: reducerea excesului de suflet.

25 mă va prinde cu tema făcută şi lecţia învăţată.