Imobilitate

Aparent a fi activ atât fizic cât şi psihic pare ceva banal şi atât de firesc încât niciodată nu ne gândim cum ar fi dacă nu ne-am putea deplasa unde dorim. Aproape niciodată nu reflectăm asupra importanţei paşilor pe care îi facem şi nu calculăm probabilitatea accidentelor care pot surveni în diverse situaţii.
Pentru o persoană care nu a fost niciodată bolnavă, pentru cineva care nu a ştiut altceva decât să muncească, imobilitatea fizică devine un chin şi o suferinţă incomensurabilă.
Atunci când ne rupem de activităţile pe care le întreprindem e ca şi cum am fi inutili şi dependenţi de cineva care să ne poată ajuta. Moralul cade precum entuziasmul unui copil căruia i-ai furat acadeaua. A suferi un accident minor însă cu efecte majore, a-ţi rupe câteva membre şi a-ţi firusa alte câteva oase pare de neacceptat pentru fiecare om obişnui să se mişte liber dintr-o parte intr-alta. Nu mi-am pus niciodată întrebarea cât trebuie sa fie de greu să te limitezi la un pat şi o toaletă pentru a te reface.
În fiecare zi ar trebui să cugetăm asupra importanţei paşilor pe care îi facem, indiferent că mergem la servici, ne plimbăm în parc, construim o casă sau pedalăm pe bicicletă. Lucrurile banale pe care le facem zi de zi sunt cele care alcătuiesc existenţa.