Atunci când te întrebi cine eşti...

Ştiu că am o identitate şi o vârstă, dar adesea mă întreb cine sunt cu adevărat şi care este rolul meu în viaţa pe care o duc...Când fac o introspecţie sau privesc retrospectiv mă întreb adesea cum am ajuns să fiu, comparativ cu ce am fost în anii anteriori stării acesteia de confuzie şi nelinişte. Mă văd schimbată, pretenţiile mi-au crescut indiferent de context, dar idealurile mi-au rămas aceleaşi. Mă întreb cine sunt atunci când iubesc, când constat că la vârsta asta nu sunt împlinită pe nici un plan, atunci când sunt tristă sau zâmbesc. Mă regăsesc totuşi atunci când scriu şi paginile sunt victimele lamentărilor mele; în rest sunt propria mea străină, căci nu mă recunosc la cât am devenit de apatică în ultima vreme indiferent de circumstanţe. Sunt rece pentru că nu mai iubesc aşa cum o făceam cândva, sunt complet detaşată de tot ce înseamnă interacţiune socială şi cred că asta precede o uşoară formă de depresie. Acum când am senzaţia că nimic nu îmi reuşeşte, mă întreb cum am ajuns aşa şi când am ajuns să fiu aşa. Trăiesc timpuri paralele şi diferite, mă suspend într-un timp al căutărilor şi un timp în care sunt cu ai mei (părinţi, prieteni, amici) şi trebuie să fiu eu fără să vreau, fără să ştiu... Sunt o colecţie de afinităţi, sunt suma celor pe care îi admir; rămân mereu fascinată şi profund impresionată despre oamenii care mi-au mărginit orizontul la un moment dat. Sunt compusă din cei care îmi lipsesc şi cărora le duc dorul, din albume cu poze şi multe poveşti. Nu ştiu să respir decât prin ceea ce am fost până acum, căci azi nu îmi găsesc nici rostul, nici speranţa şi nici iubirea. O zi ca un mare semn de întrebare în care se risipesc întrebări cum ar fi fost dacă toate s-ar fi petrecut altfel şi într-un alt timp. Nu e o zi pesimistă, ci o zi de neregăsire a propriei fiinţe, un timp al căutării eului interior, o vreme de răgaz pentru suflet şi o stare de cugetare profundă. Vreau un loc undeva, să fie al meu, să fie existenţa mea în toate formele ei posibile. Şi dacă acest mare sentiment ciudat mi s-ar sparge în mii de alte sentimente mărunte, acum aş scrie poveşti despre oameni perfecţi, aş picta mona lise pentru gânditorii contemporani, aş fredona muzica sferelor în note personale bineînţeles, mi-aş cumpăra muze să locuiască la mine şi câte n-aş mai face dacă acum nu m-aş mai întreba cine sunt!