vineri, 26 iunie 2009

Poftă de afirmare

Matinală ca de obicei, adulmec cafeaua cu caimac şi câte o ţigară pentru a-mi completa viciul de dimineaţă. Am o poftă nebună de a căuta un job şi de a depune CV-uri în speranţa că cineva va fi binevoitor să mă sune pentru un posibil interviu. Constat cu stupoare că locurile vacante importante sunt dezirabile aşa că intru în mreaja posibililor angajatori. Printr-o informare exhaustivă şi o documentare în prealabil despre funcţiile posturilor libere, aplic necontenit CV-uri. Atât în străinătate cât şi pe plan local aspir la un loc de muncă cel puţin decent sau relativ satisfăcător. Pentru a accede pe scara ierarhică trebuie să începi de undeva de jos, de la un nivel inferior propriilor aşteptări. Aşa că, indiferent ce mi se oferă am să accept de dragul de a munci din foarte multe motive. Ulterior, voi avea şansa să sper mai sus, dar bineînţeles fără a mă compromite şi mai ales într-o manieră josnică. La un moment dat tot voi fi nevoită să fac anumite compromisuri care să mă propulseze la un nivel de care să fiu mulţumită. Ideea de a fi ambiţios şi perseverent înseamnă foarte mult mai ales pentru o persoană visătoare cum sunt eu. Ştiu că pot da tot ce e mai bun din mine pentru a mă ridica singură în această societate dezolantă. Nu o să pot să înţeleg niciodată sistemul românesc din toate accepţiunile lui, care ne descurajează cu fiecare zi ce trece. O ţară cu aproximativ cele mai multe taxe şi cu salarii de toată jena. Penibil de-a dreptul. Şi uite că românii se descurcă în felul lor chiar dacă devin ostili şi neîncrezători. Snobismul, posesivitatea, agoniseala, averile şi ahtierea după bani ne alcătuiesc în mare măsură tocmai din pricina demersurilor cotidiene. Într-una din zile m-am oferit să fac muncă voluntară în cadrul unui partid anume. Credeţi că m-a băgat cineva în seamă? Nu te mai vor nici ca voluntari, atunci ce să mai spun de un loc flexibil, dacă nu fix într-o companie anume. Nu dă nimeni doi bani pe noi indiferent cât am fi de pregătiţi sau nu în domeniul respectiv sau oricât am fi de doritori să depunem eforturi în construirea unei cariere. Rămânem cu diplomele în mână sau în cel mai fericit caz le atârnăm de pereţii amintirilor ştiind că a fost opţiunea noastră să urmăm o facultate şi aşa mai departe. Facem demersuri considerabile pentru a învăţa cât mai multe lucruri în diferite contexte şi circumstanţe doar de dragul de a şti că suntem apţi şi competenţi în măsura în care ne-am pregătit. Vrem mai mult de la noi înşine pentru că ştim că putem sau doar pentru că vrem să ne etalăm abilităţile teoretice şi practice. Când o să fie luat în seamă tineretul cu planuri şi idei frumos concepute şi expuse în proiecte măreţe? Nu mai punem în discuţie faptul de a opta şi de a alege unde şi în ce formă vrem să fim acceptaţi, fiindcă azi efectiv nu ai de unde alege pentru o carieră potrivită propriului nostru stil. Să vedem acum dacă o să mă sune cineva propunându-mi un interviu.

3 comentarii:

  1. Inca nu ai renuntat? Nici eu! Dar multe nu mai am. Nu mai sper la un loc de munca in zilele noastre, sper la o viata mai buna si mai sper la o ploaie de bani pe balconul meu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Asteapta sa treaca criza de gripa aviara sau porcina care e acum la moda si o sa te angajezi. Nu dispera ia sticla si bea ca poate te ajuta sa uiti si ma refeream la cola nu la alcool :p

    RăspundețiȘtergere
  3. Va rasari soarele si pe strada ta. Si eu am asteptat mult sa ma angajez dupa ce am absolvit facultatea.

    RăspundețiȘtergere