Prea "nimic" în mine

Acum poţi să îmi spui ce vrei, cum vrei şi de câte ori doreşti. Nu pot să te cert, să ne contrazicem şi nu fiindcă nu am cuvinte atent alese ci fiindcă nu am să reuşesc să le accentuez corect şi să le articulez la modul cel mai potrivit. Am timp suficient pentru a-mi desena casa la care visez, cea din lemn cu prispă şi cerdac, cu lustre şi şterguri ţesute la război. Am prea mult timp pentru "nimicul" din mine care în astfel de situaţii mă redă. Îmi îmbin piesele puzzel-ului sufletesc construind o relaxare detaşată de toţi şi de toate, de toate care or să vină, de bune şi rele, de alte nimicuri banale sau pline de mine. De autoregăsire... De o nebunie interioară într-o lume personală... Rar genele adunate se mai sparg de câte o lacrimă, dar de fericire că sunt cum vreau să fiu, că pot să ascult poveşti de dragoste spuse de bunici, părinţi sau iubiţi.
Pe strada mea "locuieşte" un bătrânel simpatic, un moşulică amabil, undeva la colţ de stradă, care vinde speranţe la un leu suta de grame. Îndosariază poveşti care le spune la străini, mândru că el a fost protagonistul romantic în fiecare generic trăit. (Nu are bandă, că ar face să curgă un lung metraj). Nu e nebun, e doar fericit că a îmbătrânit iubind. Dacă îi dai un leu îţi spune o poveste şi te întreabă care vrei să o asculţi. Naraţiunea lui e atât de vie şi cu lacrimi în ochi încât realizezi că e sincer şi nu e nimic născocit numai de dragul unei noi destăinuiri. Castaniul umed din ochii lui şi carneţelul învechit pe care îl poartă veşnic la el sunt certitudinea existenţei lui. Sunt prea puţini cei care se opresc şi îl ascultă sau prea puţini "nebuni" care să îl înţeleagă. Eu am timp şi de el, fiindcă ma fascinează felul în care a ajuns să "cerşească". E optimist, plin de viaţă, sincer cu nemiluita şi CITIT. Da, nu e un borfaş oarecare. Deşi sărăcăcios îmbrăcat, e curat şi îngrijit. De fapt, nici nu îmi găsesc cuvinte să descriu minunăţia acestui bătrân bărbat. Tot la un leu vinde stări de bine, de irealitate (dar nu una bolnavă). Zilnic îşi filează "victimele" care să-l asculte şi să-i stea alături pentru câteva clipe. Bogăţia care o poartă cu el nu i-o poate fura nimeni, autostopul amintirilor lui îl ţine în viaţă.
Prefer să ascult şi să am vreme pentru gânduri, să-mi mânjesc degetele de culoare şi să pictez viaţa în rogvaiv. Există oameni de la care să înveţi că "tăcerea e de aur" şi cum să-ţi frânezi cuvintele după dinţi. Ce mă bucur că nu pot acum să vorbesc, decât să scriu tăcută despre nimicurile egoului meu, prea flămând de linişte...